OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a evidenția prin comparație contrastul dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opui] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).

opune [At: BĂLCESCU, M. V. 8 / Pzi: opun / E: lat opponere, fr opposer] 1 vt A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. 2 vr A ține piept Si: a se împotrivi. 3 vt A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a scoate în evidență, prin comparație, deosebirile dintre ele. 4 vr (D. unghiuri, laturi) A fi așezat în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturile unei figuri geometrice.

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a scoate în evidență, prin comparație, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opui] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune un lucru, o acțiune împotriva cuiva sau a ceva, a ridica un argument față de cineva. Toderiță opunea... tatălui său tăceri înnegurate. VORNIC, P. 8. Marii ardeleni... opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor. RUSSO, S. 68. Se consultară Ce fel ar putea face Și prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. ALEXANDRESCU, M. 389. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistînd sau făcînd uz de forță), a pune piedici, a ține piept. Șetasar ce-i stă-mpotrivă de prisos i se opune. MACEDONSKI, O. I 105. Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe lucruri sau ființe pentru a face să iasă în evidență, prin comparare, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Geom.; despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. În triunghiuri egale la laturi egale se opun unghiuri egale. – Prez. ind. și: (regional) opui (ȘEZ. I 60).

OPUNE vb. I. tr. 1. a pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. 2. a pune față în față, a compara. II. refl. a se împotrivi. (< lat. opponere, după fr. opposer)

A OPUNE opun tranz. (ființe, lucruri, acțiuni etc.) A pune față-n față (pentru a evidenția deosebirea dintre ele sau pentru a demonstra incompatibilitatea lor); a contrapune. /<lat. opponere, fr. opposer

A SE OPUNE mă opun intranz. 1) A nu cădea de acord, ripostând; a fi împotrivă; a se împotrivi. 2) (despre unghiuri sau despre laturi) A fi așezat în fața altui unghi sau a altei laturi. /<lat. opponere, fr. opposer

opune v. 1. a pune față în față: a opune două tablouri; 2. a pune în cale spre a face piedică: a opune forței forța; 3. a pune în paralel: a opune pe Alexandri lui Eminescu; 4. a fi contrar, a face obstacol: a se opune unui proiect.

*opún, opús, a opúne v. tr. (lat. oppóno, -pónere. – Se conj. ca pun. V. pun). Pun în față, pun contra: a opune valurilor un cheĭ, dușmanilor o armată. Fig. Obĭectez: a opune argumente puternice. Compar, pun în paralelă: a-ĭ opune pe Romanĭ Grecilor. Opun rezistență, rezist, mă opun: dușmanu n’a opus nicĭ o rezistență. V. refl. Opun rezistență, rezist, mă împotrivesc, îs contra: mă opun invaziuniĭ dușmanilor, unuĭ proĭect. V. opor.

opune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. opun, 2 sg. opui, 3 sg. opune, perf. s. 1 sg. opusei, 1 pl. opuserăm, m.m.c.p. 1 pl. opuseserăm; conj. prez. 1 sg. să opun, 3 să opună; ger. opunând; part. opus

opune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. opun, 2 sg. opui, 1 pl. opunem; conj. prez. 3 să opună; ger. opunând; part. opus

opune vb. pune

opune (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. opun, conj. opună)

OPUNE vb. 1. v. împotrivi. 2. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Se ~ interese antagonice.) 3. a se contrazice, (fig.) a se ciocni. (Tendințe care se ~.)

OPUNE vb. 1. a se împotrivi, (pop.) a se încontra, (înv. și reg.) a se potrivi, (înv.) a se împoncișa, a se încurmezișa, a se semeți. (S-a ~ acestor măsuri abuzive.) 2. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Se ~ interese antagonice.) 3. a se contrazice, (fig.) a se ciocni. (Tendințe care se ~.)

opune (opun, opus), vb. – A (se) împotrivi. Lat. opponere (sec. XIX), adaptat la conj. lui pune. – Der. opozant, s. m., din fr. opposant; opoziți(un)e, s. f., din fr. opposition; opoziționist, adj., din fr. oppositionniste.