îngăima [At: DOSOFTEI, MOL. 74 / Pzi: îngăim, (rar) îngaim, ~mez / E: ns cf îngăla, îngăimăci, îngălmăci] 1 vt (Înv) A purta cu vorba. 2 vt A vorbi confuz. 3 vt (Pop) A înșira vrute și nevrute. 4 vt (Pop) A face ceva de mântuială Si: a îngăla (5). 5 vt (Înv) A tărăgăna lucrurile. 6 vr (Reg) A se îndoi de ceva. 7 vr (Reg) A șovăi. 8 vr (Reg) A pregeta. 9 vt (Înv) A pune pe cineva în încurcătură. 10 vr (Înv) A fi în impas. 11 vt A fredona o melodie.

ÎNGĂIMA, îngăim, vb. I. 1. Tranz. A vorbi cu greutate, nedeslușit, încurcat, confuz; a îndruga, a bolborosi. Doctorul mai îngăimă cîteva cuvinte și se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate. REBREANU, P. S. 115. A dat să îngaime o întrebare, dar i s-a agățat vorba pe undeva, în piept. POPA, V. 281. Radu își ridica fața, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare și iar cădea pe gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ♦ (Poetic) O păsărică îngăima undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. ANGHEL, PR. 7. ◊ Absol. O să văz, a îngăimat morarul. SADOVEANU, M. C. 18. ◊ Refl. reciproc. Multe guri acum se-ngaimă, Vălmășag nespus. COȘBUC, P. II 17. 2. Refl. (Regional) A zăbovi, a sta la îndoială, a ezita, a pregeta, a se codi. Costea mult nu se-ngăima, El dulăii toți chema, Un caș dulce dezvălea. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ Fig. Ce straniu se-ngaimă Amurgul pe drum. LESNEA, I. 133. ♦ Tranz. A reține (pe cineva) de la treabă, a zăbovi. Ceilalți... numai îngăimase pe primar cu vorba, dar nici gînd să plece. SP. POPESCU, M. G. 23. – Pronunțat: -găi-. - Formă gramaticală: prez. ind, pers. 3 sg. și pl. îngaimă.

A ÎNGĂIMA îngaim tranz. (cuvinte, propoziții) A pronunța nedeslușit, confuz. / Orig. nec.

ÎNGĂIMA vb. (Mold.) 1. A lungi vorba, a vorbi dezlînat. Sarniție mai pe larg îngăimă această disputație. CANTEMIR,, IST, , 2. A face ceva de mîntuială. Acesta de nu se va nevoi să lucreadze toate lucrurile la vreamea lor, ce o va numai Ingăima (îngăla MUNT.), acesta să-și piardză munca. PRAV. 3. A sta la îndoială. Alt chip de chiverniseală să se afle și spre aceia a să nevoi să nu să îngaime. CI, 170. ♦ A se tulbura. În zădar să îngăimă tot pămîntul. DOSOFTEI, MOL.; cf. CANTEMIR, IST. Etimologie necunoscută. Vezi și îngăimare, îngăimat, îngăimeală. Cf. brodi (2), buigui (1); îngăla.

îngăimà v. 1. a vorbi cu limba zăbavnică; 2. Mold. a zăbovi: Costea mult nu se ’ngăima, el dulăii toți chema POP. [Origină necunoscută].

îngăĭm (vechĭ, ĭar azĭ nord) și îngîĭm, (Mold. sud, Munt.) saŭ -éz, a -á. v. tr. (cp. cu îngîn). Încurc, fac perplex (Vechî): împrejurarea asta te îngăĭmează. Articulez cuvinte neînțelese. (Iron.): a îngîĭmat ceva, dar n’am înțeles. Vechĭ. Trăgănez: a îngăĭma lucrurile. V. refl. Vechĭ. Mă încurc, devin perplex. Mă încurc, perd timpu cu. – Vechĭ: îngaĭmă, să îngaĭme.

!îngăima (a ~) (desp. -găi-) vb., ind. prez. 1 sg. îngaim, 2 sg. îngaimi, 3 îngaimă; conj. prez. 1 sg. să îngaim, 3 să îngaime; imper. 2 sg. afirm. îngaimă

!îngăima (a ~) (-găi-) vb., ind. prez. 1 sg. îngăim/îngaim, 2 sg. îngăimi/îngaimi, 3 îngaimă; conj. prez. 3 să îngaime

îngăima vb. (sil. -găi-), ind. prez. 1 sg. îngăim, 2 sg. îngăimi, 3 sg. și pl. îngaimă; conj. prez. 3 sg. și pl. îngaime

îngăima (ind. prez. 1 sg. îngăim, 3 sg. și pl. îngaimă)

îngăim.

ÎNGĂIMA vb. v. bombăni.

ÎNGĂIMA vb. v. codi, ezita, pregeta, șovăi.

ÎNGĂIMA vb. a bălmăji, a bîigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

îngăima vb. v. CODI. EZITA. PREGETA. ȘOVĂI.

îngăima (îngaim, îngăimat), vb. – 1. A bîigui, a bălmăji, a rosti cu greutate. – 2. A zăpăci, a încurca, a stîrni confuzie. – 3. A zăbovi, a șovăi, a sta la îndoială. – 4. A face de mîntuială, a da rasol. – 5. (Refl.) A se zăpăci, a se tulbura. Deși formația nu este clară, pare evident că este vorba de o formație expresivă, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamnă „a bîigui”. Pentru intenția expresivă, cf. cuvintele semnalate pentru rădăcina glo-, golo-. Explicațiile avansate pînă în prezent nu satisfac: din alb. gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. *ingannāre (Lambrior 373; Philippide, Principii, 68; cf. împotrivă Densusianu, Filologie, 448); din rut. gaj sau gal’ima „frînă, pană” (Bogrea, Dacor., IV, 825); în legătură cu mag. galiba „greutate” (DAR). Identitatea semantică este evidentă cu îngăla, vb. (a bîigui, a bălmăji; a da rasol; a murdări), care trebuie să provină din aceeași rădăcină expresivă (pentru ultimul sens, cf. cîrcăli, feșteli, terfeli). Totuși, se consideră în general că îngăla provine din lat. *ingallāre, de la galla „gîlcă” (Densusianu, Hlr., 191; Pușcariu 848; Pascu, Etimologii, 65; Bogrea, Dacor., IV, 825), sau din sl. galŭ „murdar” (Capidan, Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explică decît unul din sensurile sale. Der. îngăimător, adj. (care îngaimă); îngăimeală, s. f. (faptul de a îngăima; confuzie; nehotărîre); îngăimăci, vb. refl. (Trans., a se încurca), var. de la îngălmăci, care este tot de origine expresivă; îngălăciune, s. f. (murdărie); îngălmăceală, s. f. (încurcătură, confuzie).