opțiuni
  • info

16 definiții pentru boncălui

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BONCĂLUI, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec.

BONCĂLUI, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec.

boncălui vir [At: H. I, 99 / Pzi: ~esc / E: nct] 1-2 (D. cerbi și bovine) A scoate sunete specifice rasei în perioada de rut Si: a boncăi (1). 3-4 A boncăi (2). 5-6 (D. oameni) A urla. 7-8 (D. oameni) A mormăi.

boncălui vb. IV. refl., intr. (reg.) 1 (despre cerbi, vite și alte animale erbivore mari) A boncăi. Taurul... venea seara la păscut, tot băncăluind... cu coarnele țepușe (AGÂR.). 2 (despre cerbi, vaci și alte animale erbivore mari) A scoate mugete puternice și prelungi, specifice rasei, în perioada de împerechere; (reg.) a boncăi. ◊ Fig. (intr.) Puse la gură cornul... și boncălui cu bătăi grăbite de limbă (SADOV.). • prez.ind. pers. 3 -iește și băncălui vb. IV. /cf. boncăi.

BONCĂLUI, boncăluiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi și plîngătoare. Ici-colo boncăluiesc vițeii, lingîndu-și boturile moi și umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. S-a aflat de la starostele Nechifor și de la alți vînători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. Numai iată ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou și boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, J. 178.

BONCĂLUI, boncăluiesc, vb. IV. Refl. și intranz. A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi (în timpul împerecherii).

A BONCĂLUI ~iește intranz. (despre animale erbivore mari) A rage prelung, chemător și puternic (în perioada de rut, în timpul unei lupte etc.). /Orig. nec.

boncă(lu)ì v. Mold. 1. a rage: cerbul venia boncăluind CR.; 2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi].

buncăleni v vz boncălui

buncălui v vz boncălui

BONCĂL(U)I (-uesc) = BONCĂI: aude... un muget înnădușit: cerbul venea boncăluind (CRG.); vitele în ciurdă încep... a boncăli (GRM.).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

boncălui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiește, 3 pl. boncăluiesc, imperf. 3 sg. boncăluia; conj. prez. 3 să boncăluiască

boncălui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiește, imperf. 3 sg. boncăluia; conj. prez. 3 să boncăluiască

boncălui vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiește, imperf. 3 sg. boncăluia; conj. prez. 3 sg. și pl. boncăluiască

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

BONCĂLUI vb. v. boncăi.

BONCĂLUI vb. a boncăi, (reg.) a rîncăi, a rîncălui. (Cerbul ~ în timpul rutului.)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

boncălui, boncăluiesc, v.i.r. 1. (ref. la cerbi) A mugi. 2. A se veseli (în Maram. din dreapta Tisei). – Et. nec. (MDA).

Intrare: boncălui
verb (V408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • boncălui
  • boncăluire
  • boncăluit
  • boncăluitu‑
  • boncăluind
  • boncăluindu‑
 singular plural
— —
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) — — — — —
a II-a (tu) — — — — —
a III-a (el, ea)
  • boncăluiește
 (să)
  • boncăluiască
  • boncăluia
  • boncălui
  • boncăluise
plural I (noi) — — — — —
a II-a (voi) — — — — —
a III-a (ei, ele)
  • boncăluiesc
 (să)
  • boncăluiască
  • boncăluiau
  • boncăluiră
  • boncăluiseră
buncăleni
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
buncălui
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

boncăluiverb

  • 1. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    sinonime: boncăi rage râncăi râncălui
    • format_quote Ici-colo boncăluiesc vițeii, lingîndu-și boturile moi și umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. DLRLC
    • format_quote S-a aflat de la starostele Nechifor și de la alți vînători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. DLRLC
    • format_quote Numai iată ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. DLRLC
  • 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. DLRLC
    • format_quote Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou și boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, J. 178. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.