buimac, ~ă a [At: CREANGĂ, GL. / Pl: ~aci, ~ace /E: nct] Amețit de somn (sau de beție, de frică).

buimac, -ă adj. (pop.; despre ființe) Care este amețit (de somn, de beție, de frică etc.), zăpăcit, năuc; (pop.) buimăcit, buimatic. Oamenii săriră buimaci, care dincotro, crezînd că-i foc (CR.). • pl. -ci, -ce. /cf. sl. veche боуи „sălbatic”, боуꙗкъ „nebun”.

BUIMAC adj. Amețit (de somn, de băutură, etc.), zăpăcit, uluit, năuc: caută echilibru, ca un om care s’a sculat ~ din somn (VLAH.); era ~ de cap și hămesit de foame (CRG).

BUIMAC, -Ă, buimaci, -e, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Amețit (De somn, de beție, de frică, de admirație etc.); zăpăcit, uluit, năuc. A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tîmple și o greutate pe inimă. BART, E. 213. Cîteodată asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. A. 98. Oamenii săriră buimaci, care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. ◊ (Determinat prin «de cap») Era buimac de cap și hămesit de foame, de atîta îmbiat. CREANGĂ, P. 145. ◊ Fig; Ce țărm stîncos, ce gînd buimac! LESNEA, C. D. 23. Umbre aleargă buimace pe geamuri brumate. TOMA, V. 397.

BUIMAC, -Ă, buimaci, -e, adj. Amețit (de somn, de beție, de frică etc.); zăpăcit, năuc.

BUIMAC ~că (~ci, ~ce) (despre persoane) Care și-a pierdut temporar capacitatea de a judeca limpede (din cauza somnului, băuturii, fricii etc.); năuc; zăpăcit; bezmetic. [Sil. bui-mac] /Orig. nec.

buimac a. amețit, zăpăcit, năuc: era buimac de cap de atâta umblet CR. [Cf. slav. BUĬ, sălbatic].

buĭmác, -ă adj. (turc. buĭumak, osm. búĭúmak, a crește mare, d. buĭ, büyúk, mare, adică „crescut buĭac”, după cum se zice „mere nebune” adică „foarte marĭ”. V. buĭac). Fam. Amețit, zăpăcit, năuc: buĭmac de somn, de groază.

BUIMATEC, BUIMATIC adj.= BUIMAC: Urieșii stau buimatici, fumegînd de-a lor sudoare (ALECS.).

buimac adj. m., pl. buimaci; f. buimacă, pl. buimace

buimac adj. m., pl. buimaci; f. buimacă, pl. buimace

buimac adj. m., pl. buimaci; f. sg. buimacă, pl. buimace

BUIMAC adj. 1. amețit, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit, (pop.) bâiguit, capiu, uluit, (reg.) buimatic, hăbăuc, (Mold., Bucov. și Transilv.) tehui. (S-a sculat ~.) 2. v. zăpăcit.

BUIMAC adj. 1. amețit, buimăcit, năuc, năucit, tîmpit, zăpăcit, (pop.) bîiguit, capiu, uluit, (reg.) buimatic, hăbăuc, (Mold., Bucov. și Transilv.) tehui. (S-a sculat ~.) 2. aiurit, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, zăpăcit, (Olt.) zăbăuc, (Mold.) zălud, (fig.) împrăștiat. (Ce om ~!)

Buimac ≠ dezmeticit

buimac (buimacă), adj. – Tulburat, amețit, năuc. Origine necunoscută. Legat fără îndoială de bui și buiac, chiar dacă lipsește etimonul exact (Cihac, II, 31). Este puțin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc. buyunmak „a crește”. – Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameți, a tulbura); buimăceală, s. f. (năuceală, stupoare); buimăcie, s. f. (rar, năuceală); buimatec, adj. (rar, năuc, prostit).