BUNICĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei; mamaie, mamă-mare, buniță, bună (VIII), bâtă, iacă². ◊ Expr. (Pe) când era bunica fată (mare) = demult. 2. (Fam.) Termen cu care se adresează cineva unei femei bătrâne. – Bună + suf. -ică.

bunică sf [At: NEGRUZZI, S. I, 109 / Pl: ~ici / E: bun + -ică] 1 Mama mamei sau a tatălui. 2 Termen cu care se adresează cineva unei femei în vârstă. 3 (Îlav) Pe când era ~ a fată (mare) Demult.

bunică s.f. 1 Mama tatălui sau a mamei; (pop.; fam.) bună, (fam.) buniță, (reg.) bîtă. O fată orfană, crescută de o bunică a ei (C. NEGR.). ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) = demult. 2 (pop.) (Termen de adresare pentru o) femeie bătrînă. • pl. -ci. /bună + -ică.

BUNICĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei; mamaie, mamă-mare, buniță, bună (VIII), bâtă, iacă². ◊ Expr. (Pe) când era bunica fată (mare) = demult. 2. (Reg.) Termen cu care se adresează cineva unei femei bătrâne. – Bună + suf. -ică.

BUNICĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei; Bună, mamă-bună, mamă-mare. Poate că-i căzuse scump bunicii nenea Dumitrache. STANCU, D. 6. Cu pănd nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, PATR. 9. Bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfîr, sfîr, pe la urechi, ca un bondar. DELAVRANCEA, V. V. 256. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) = demult. De cînd învăț eu la gimnaziu? – De cînd era bunica fată! SADOVEANU, N. F. 148. 2. Termen afectuos cu care se adresează cineva unei femei bătrîne. V. mătușă. Doamna îi răspunse: Bine, bunico; dacă așa vă este obiceiul p-aci, așa să facem. ISPIRESCU, L. 63.

BUNICĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată = demult. 2. Termen cu care se adresează cineva unei femei bătrîne. – Din bun² + suf. -ică.

BUNICĂ ~ci f. 1) (folosit și drept cuvânt de adresare) Femeie luată în raport cu nepoții săi; mama tatălui sau a mamei; mama-mare. * De (sau pe) când era ~ca fată (mare) de demult. [G.-D. bunicăi/bunicii/bunichii] /bun + suf. ~ică

bunică f. mama mamei sau a tatălui. [V. bun].

BUNIC sm., BUNICĂ (pl. -ci) sf. Tatăl (mama) tatălui sau mamei, bună; proverb familiar: de cînd (a fost) bunicul flăcău, de cînd (a fost) bunica fată-mare, au trecut mulți ani de-atunci, e lucru foarte vechiu, e o poveste foarte veche.

BUNICUȚĂ sf. dim. BUNICĂ.

bunică s. f., g.-d. art. bunicii; pl. bunici; abr. (fam.) buni

!bunică s. f., g.-d. art. bunicii; pl. bunici

bunică s. f., g.-d. art. bunicăi/bunicii/bunichii; pl. bunici

bunică, -ci (pluralul egal cu al masculinului bunic).

BUNICĂ s. mamă-mare, (pop.) bună, (înv. și reg.) mătușă, moașă, (reg.) bâtă, maică, mamancă, mamă bătrână, mamă bună, (prin Transilv.) babă, (prin vestul Transilv.) bobă, (Mold.) iacă, (în limbajul copiilor) mamaie.

BUNICĂ s. mamă mare, (pop.) bună, (înv. și reg.) mătușă, moașă, (reg.) bîtă, maică, mamaie, mamancă, mamă bătrînă, mamă bună, (prin Transilv.) babă, (prin vestul Transilv.) bobă, (Mold.) iacă.

Bunica s. pr. (glum.) poreclă dată omului politic Ion Iliescu.

de când era bunica fată expr. v. de când Adam Babadam.

pe când era bunica fată expr. demult, cu mult timp în urmă, pe vremuri