BĂNUIALĂ, bănuieli, s. f. 1. Presupunere, presimțire, supoziție. 2. Atitudine de neîncredere față de cineva sau de ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenție rea; suspiciune. – Bănui + suf. -eală.

bănuială sf [At: PRAV. MUNT. (1652), ap. HEM 3216 / P: ~nu-ia / Pl: ~ieli / E: bănui + -eală] 1 (Îrg) Regret. 2 (Îrg) Căință. 3-4 Bănuire (3-4). 5 Cârteală. 6 Mustrare. 7 Presimțire. 8-9 Întrevedere a unei anumite situații sau soluții Si: credință, imaginare. 10 Presupunere după aparențe. 11 Aflare în urma unor deducții logice Si: prindere de veste. 12 Considerare a cuiva drept autor al unei fapte (rele). 13 (Înv) Invidie. 14 Gelozie. 15 (Rar) Punere la îndoială a cinstei cuiva. 16 (Îe) A avea ~ieli (că...) A bănui (11) pe cineva. 17 (Îe) A intra (sau a cădea) la ~ A începe să bănuiască (11). 18 (Îe) A(-i) băga cuiva ~ieli sau a băga pe cineva în (sau la) ~ieli A determina pe cineva să bănuiască (11) ceva. 19 (Rar; îe) A băga pe cineva în (sau la) ~ieli A face ca cineva să fie bănuit (11). 20 (Îe) A scoate pe cineva din ~ieli A face pe cineva să nu mai bănuiască (11) ceva sau pe cineva. 21 (Înv; îe) Om de ~ Suspect. corectat(ă)

bănuiálă s.f. 1 Presupunere, supoziție; presimțire. O bănuială neîntemeiată. 2 Atitudine de neîncredere față de cineva sau de ceva; presupunere că cineva are o vină sau o anumită intenție; suspiciune. Era cuprins de bănuieli. ◇ Expr. A nu-i fi cu bănuială, se spune pentru a exprima o scuză sau o părere de rău. 3 (reg.) Gelozie. • pl. -ieli, (înv.) -iele. /bănui + -eală.

BĂNUIALĂ (pl. -ieli) sf. 1 Părere, de obiceiu nefavorabilă, despre cineva sau ceva, despre vinovăția sau intențiunile rele ale cuiva, întemeiată numai pe niște semne cu totul îndoioase sau pe spusele lipsite de dovezi ale cuiva: o simplă ~ a consulului te ducea nejudecat și de-a dreptul la pușcărie (I.-GH.) proverb: nuntă fără vorbă (sau ceartă și moarte fără ~, nu se poate, se ivesc adesea neînțelegeri la o nuntă, și de multe ori, cînd moare cineva, mai ales pe neașteptate, se aruncă vina asupra cuiva că i-ar fi pricinuit moartea ¶ 2 Îndoială cu privire la vinovăția cuiva: ca să te credem că tu ai făcut o așa vitejie, arată ne vre-un semn care să ne scoată din ~ (ISP.) ¶ 3 Trans. Maram. Supărare, necaz, părere de rău [bănui].

BĂNUIALĂ, bănuieli, s. f. 1. Presupunere, presimțire, supoziție. 2. Atitudine de neîncredere față de cineva sau ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenție rea; suspiciune. – Bănui + suf. -eală.

BĂNUIALĂ, bănuieli, s. f. Atitudine de neîncredere față de cineva sau ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenție rea; suspiciune. Îl măsură din cap pînă-n picioare cu bănuială și neîncredere. DUMITRIU, F. 17. Se scărpină sub pălărie și-l pătrunse o bănuială. PAS, L. I 92. Departe de noi o astfel de bănuială! Noi nu știam nici o faptă neomenoasă să fi săvîrșit. ISPIRESCU, L. 378. Eența mea a primit o creștere care o va opri totdeauna de a se abate din calea bunei cuviinți și care-o pune mai presus de toate bănuielile. ALECSANDRI, T. 1432. ◊ (Adesea în legătură cu verbele «a da», «a avea», «a nutri» etc.) Nu zise nimic care să-i dea vreo bănuială. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Expr. A nu-i fi cu bănuială, în formule de politețe, exprimînd o scuză sau o părere de rău. Am coborît fin în corlăți... Or avea pînă-n seară... Nu-ți fie cu bănuială. GALAN, Z. R. 273. Pl. și: bănuiele (NEGRUZZI, S. I 107).

BĂNUIALĂ, bănuieli, s. f. Atitudine de neîncredere față de cineva sau de ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenție rea; suspiciune. – Din bănui + suf. -eală.

BĂNUIALĂ ~ieli f. 1) pop. Părere bazată numai pe fapte aparente; presupunere; prezumpție; supoziție. 2) Atitudine care denotă neîncredere în autenticitatea unui lucru sau în onestitatea unei persoane; suspiciune. 3) Dezaprobare verbală, adresată cuiva în semn de nemulțumire pentru fapte sau vorbe reprobabile; reproș; imputare. [G.-D. bănuielii] /<a bănui + suf. ~eală

BĂNUIALĂ s.f. 1. (Trans. SV) Regret, părere de rău. C: Cheltuiaște cu îndurare cînd îți trebuiaște, fără bănuială. FL. D 1764, 4^v. // B: cf. FL. D 1700, 25^v. 2. (ȚR, Trans. SV) Suspiciune. B: Cela ce așteaptă să moștenească ocinele și avuția cuiva face prepus și bănuială cum să fie otrăvit pre aceaea rudă a lui. ÎNDREPTAREA LEGII. Bănuiala este să socotească ceva rău de altul. FL. D 1700, 47^r. A pomeni toate bunătățile pre deplin cîte avea Domnul, nu mă lasă obiceiul istoriei, pentru ca să nu dau bănuială de … ciocoinicie. R. POPESCU; cf. FL. D 1700, 6^r. C: Avea bănuială rea spre dînsul. FL. D 1764, 43^r. Etimologie: bănui² + suf. -eală. Vezi și bănui²; bănat. Cf. bănat (1), bușluială, tîngă, tristeală; bănat (5) substantiv feminin

bănuĭálă f., pl. elĭ Suspiciune, presupus: acest om intră răpede în bănuĭelĭ. Închipuire, presupunere: bănuĭala că pămîntu e sferic.

bănueală f. 1. părere sau credință nefavorabilă însoțită de îndoeală; 2. simplă părere, presupunere.

bănuială s. f., g.-d. art. bănuielii; pl. bănuieli

bănuială s. f., g.-d. art. bănuielii; pl. bănuieli

bănuială s. f., g.-d. art. bănuielii; pl. bănuieli

bănuială, pl. bănuieli

bănuială, -ieli.

BĂNUIALĂ s. 1. v. presupunere. 2. v. suspiciune.

BĂNUIALĂ s. 1. ipoteză, presupunere, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 2. neîncredere, suspiciune, (livr.) circumspecție, incredulitate, (pop.) prepus, (prin Mold.) bănat, (prin Ban.) bedă, (înv.) prepunere. (O atitudine de continuă ~.)