civilizație sf [At: MARCOVICI, D. 470/22 / V: (înv) ~țiune, ți~ / Pl: ~ii / E: fr civilisation] 1 Nivel de dezvoltare materială și spirituală a societății dintr-o epocă dată a unui popor, a unui stat etc Si: (înv) civilitate (1), (îvr) civilizare (2). 2 Cultură (materială sau spirituală). 3 (Pex) Nivel înalt de dezvoltare a unei societăți. 4 (Fig) Societate cu un înalt grad de dezvoltare.

CIVILIZAȚIE, civilizații, s. f. Nivel de dezvoltare a societății și a culturii materiale atins de o formație social-economică; starea vieții sociale, economice și culturale a unui popor sau a unei epoci. Civilizația antică. ▭ Astăzi întreaga lume recunoaște că, prin lupta sa plină de abnegație, poporul sovietic a salvat civilizația Europei de pogromiștii fasciști. Acesta este marele merit al poporului sovietic în fața istoriei omenirii. STALIN, M. RĂZB. 146. E interesant cum zugrăvește Alecsandri coliziunea dintre «civilizația» claselor de sus... și viața și spiritul poporului de la țară. IBRĂILEANU, SP. CR. 149. – Pronunțat: -ți-e.

CIVILIZAȚIE s.f. Nivel de dezvoltare la care se găsește viața socială, materială și spirituală a unei formații sociale sau a unui grup social; stare a vieții sociale, economice și culturale a unui popor, a unei epoci etc. ♦ Grad dezvoltat de cultură materială a unui popor, a unei societăți etc. [Gen. -iei, var. civilizațiune s.f. / cf. fr. civilisation].

CIVILIZAȚIE s. f. 1. nivel de dezvoltare a culturii materiale și spirituale dintr-o epocă dată a unui popor, a unui stat etc.; (p. ext.) stadiu înalt de dezvoltare a unei societăți. 2. (spec.) cultură materială. (< fr. civilisation)

CIVILIZAȚIE ~i f. 1) Nivel de dezvoltare materială și spirituală, atins de o formație social-economică. ~ antică. 2) Nivel înalt de dezvoltare a societății. [Art. civilizația; G.-D. civilizației; Sil. -ți-e] /<fr. civilisation

civilizațiune sf vz civilizație

țivilizație sf vz civilizație

CIVILIZAȚIUNE s.f. v. civilizație.

civilizați(un)e f. 1. starea omului civilizat: binefacerile civilizațiunii; 2. înaintarea omenirii: progresele civilizațiunii.

*civilizațiúne f. (fr. civilisation). Acțiunea de a civiliza (de a cĭopli) mintea omuluĭ. Starea lucruluĭ civilizat: civilizațiunea uneĭ țărĭ. – Și -áție. V. cultură.

civilizație (desp. -ți-e) s. f., art. civilizația (desp. -ți-a), g.-d. art. civilizației; pl. civilizații, art. civilizațiile (desp. -ți-i-)

civilizație (-ți-e) s. f., art. civilizația (-ți-a), g.-d. art. civilizației; pl. civilizații, art. civilizațiile (-ți-i-)

civilizație s. f. (sil. -ți-e), art. civilizația (sil. -ți-a), g.-d. art. civilizației; pl. civilizații, art. civilizațiile (sil. -ți-i-)

civilizație

civilizație, -ției gen. a.

CIVILIZAȚIE s. cultură. (~ unui popor.)

CIVILIZAȚIE s. cultură. (~ unui popor.)

Civilizație ≠ barbarie, sălbăticie

CIVILIZÁȚIE (< fr.) s. f. 1. Ansamblul valorilor de natură utilitară susceptibile de a fi aplicate totalității speciei umane în vederea satisfacerii unor nevoi materiale, de confort și securitate. C. implică un ansamblu de cunoștințe și tehnici necesare pentru a stăpîni natura și a organiza viața socială, ideea de progres material și cultural, un ideal de viață umană în societate. ◊ C. primitivă = mod de viață specific grupurilor mărginașe și închise, caracterizat prin ignorarea scrisului, a tehnicilor elementare de producție și lipsa organizării politice. ◊ C. modernă = societatea contemporană caracterizată prin urbanism și și industrie. ◊ C. industrială sau tehnică = societate în care industria fiind forma caracteristică de producție, întreaga viață socială este supusă unui program specific de raționalizare. 2. Ansamblul fenomenelor sociale, morale, religioase, artistice, științifice și tehnice proprii unui popor și transmise prin educație (ex. c. greacă, c. chineză, c. occidentală). V. și cultură.

ANNALES.ÉCONOMIES.SOCIÉTÉS.CIVILISATIONS, numele din 1946 al revistei Annales d’histoire et sociale fondată în 1929, la Paris, de Marc Bloch și Lucien Febvre, cu o profundă influență asupra istoriografiei contemporane. Promotorii „Școlii de la Annales” (F. Braudel, E.Le Roy Ladurie, J. Le Goff) au opus istoriei „evenimențiale” istoria „globală”.