duioșie sf [At: VALIAN, V. / V: (înv) doi~ / Pl: ~ii / E: duios + -ie] 1 Gingășie. 2 Emoție. 3 Melancolie. 4 (Îlav) Cu (mare sau toată) ~ Cu afecțiune. 5 Jale. 6 (Îlav) Cu ~ Trist.

DUIOȘIE, duioșii, s. f. 1. Simțire plină de atenție iubitoare, de compătimire sau de milă; emoție, gingășie. Îi mîngîie părul cu sfiala omului neobișnuit cu duioșia. DAVIDOGLU, M. 45. Iubești întîi din milă... din duioșie. CAMIL PETRESCU, U. N. 19. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aievea parc-o văd, aici, Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, V. 41. 2. Tristețe, melancolie, dor, jale. Un cîntec de-o duioșie adîncă umplea odaia. SADOVEANU, O. I 454. Mărturisind duioșii și dezamăgiri... cîntarea înecată de dor se îndepărta, se stingea. M. I. CARAGIALE, C. 158. Voinicul s-au apucat și au tras vro cîteva doine de jale cu atîta duioșie, cît numai lacrimile podidiră pe zîna aceea. SBIERA, P. 37.

DUIOȘIE ~i f. 1) Caracter duios; gingășie. 2) Comportare de om duios. [Sil. du-io-și-e] /duios + suf. ~ie

duioșie f. sentiment de gingașă iubire.

duĭoșíe f. (d. duĭos). Blîndeță, ĭubire. Delicateță, gingășie.

duioșie s. f., art. duioșia, g.-d. art. duioșiei; pl. duioșii, art. duioșiile (desp. -și-i-)

duioșie s. f., art. duioșia, g.-d. art. duioșiei; pl. duioșii, art. duioșiile

duioșie s. f. (sil. -io-), art. duioșia, g.-d. art. duioșiei; pl. duioșii, art. duioșiile

DUIOȘIE s. 1. v. înduioșare. 2. v. melancolie. 3. v. tristețe.

DUIOȘIE s. 1. emoție, înduioșare. (Cu glasul plin de ~.) 2. melancolie. (O ~ de neînvins pentru vremurile copilăriei.) 3. durere, întristare, jale, tristețe. (~ exprimată de o doină.)