ghiont smn [At: NECULCE, ap. LET. II, 209/14 / V: gi~ / Pl: ~nți, ~uri sn / E: nct] 1 Lovitură dată cuiva cu pumnul sau cu cotul (pentru a-l îmbrânci, a-i atrage atenția la ceva etc.) Si: (pop) brânci, ghiold. 2 Pumnul strâns cu care înghiontim pe cineva. 3 (Reg; gmț; lpl) Sarmale.

GHIONT, ghionți, s. m. Lovitură dată cu pumnul sau cu cotul. Să te superi tu, creștine, Pentru dinții scoși din gură? Pentru-un ghiont și-o-mbrîncitură Cheful să ți-l strici? COȘBUC, P. II 37. ♦ Lovitură ușoară prin care se face semn cuiva. Cînd ți-oi da semn cu ghiontul noaptea, tu atuncea să-l împingi repede în apă. SBIERA, P. 19. Fetele... numa-și dau ghiont una alteia, și chicoteau pe socoteala mea. CREANGĂ, A. 66. – Pl. și: (s. n.) ghionturi (REBREANU, R. I 100).

GHIONT ~ți m. Lovitură slabă dată cu cotul sau cu pumnul (pentru a-i atrage atenția cuiva). [Pl. și ghionturi] /Orig. nec.

ghiont n. lovitură violentă cu pumnul, îmbrâncire. [V. ghiold].

ghĭont n., pl. urĭ (cp. cu ghĭold și glonț). Bucată de lemn ca de vre-o 15 c.m. ascuțită și întrebuințată la lovit îndesat (ca cu boxu). Lovitură violentă aplicată cu pumnu strîns ca cum aĭ avea un ghĭont în mînă (pl. și m. ghionțĭ, ca pumnĭ). A da un ghĭont, 1) a lovi cu pumnu, 2) a face semn cuĭva pe furiș ghĭontindu-l, a-ĭ da un bold, un ghĭold.

giont sn vz ghiont

ghiont s. m. / s. n., pl. m. ghionți / n. ghionturi

ghiont s. m. / s. n., pl. ghionți/ghionturi

ghiont s. m./s. n., pl. ghionți/ghionturi

ghiont, pl. ghionți

GHIONT s. v. îmbrâncitură.

GHIONT s. brînci, izbitură, îmbrînceală, îmbrîncitură, împinsătură, (reg.) ghiold, ștos, (Mold.) bleandă, dupac, (Ban.) poancă, (prin Olt. și Munt.) potîrnog. (I-a dat un ~.)