ICOANĂ, icoane, s. f. 1. Termen generic pentru orice imagine creștină sacră (reprezentându-l pe Isus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu teme religioase) realizată în diferite tehnici și folosită ca obiect de cult. ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustrație. 2. Fig. Imagine, chip. – Din sl. ikona.

icoană sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 195 / V: (înv) icona / Pl: ~ne / E: vsl икона] 1 Imagine pictată care reprezintă diferite divinități sau scene religioase și care servește ca obiect de cult. 2 (Înv; pex) Reprezentare grafică. 3 (Fig) Imagine. 4 (Fig) Chip. 5 (Reg; îe) A purta pe cineva (pe) la ~ne A purta cu vorba pe cineva. 6 (Reg; îae) A purta pe cineva prin tribunale, intentându-i procese.

ICOANĂ, icoane, s. f. 1. Imagine pictată sau, mai rar, sculptată, care reprezintă diferite divinități sau scene cu temă religioasă și care servește ca obiect de cult. ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustrație. 2. Fig. Imagine, chip. – Din sl. ikona.

ICOANĂ, icoane, s. f. 1. Tablou care reprezintă chipuri de sfinți sau scene din biblie, în fața căruia se închină creștinii; p. ext. orice fel de tablou, ilustrație, gravură, desen. Întorcîndu-se către icoane, se-nchină. CARAGIALE, O. III 98. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Cu mînele la icoane, Cu ochii după cucoane. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 471. 2. Fig. Imagine, chip. În minte îmi răsăreau icoane din petrecerile satului. SADOVEANU, O. VII 306. Icoane de lucruri și de oameni – amintiri depărtate... cum îmi răsar și mi se deslușesc ca niște tablouri frumoase. VLAHUȚĂ. O. A. I 242. Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie. EMINESCU, O. I 234. ◊ Expr. (Rar) A vorbi în icoane = a folosi în vorbire figuri poetice, retorice. Vorbea domol, totdeauna în icoane. GALACTION, O. I 207.

ICOANĂ ~e f. 1) Obiect de cult ce reprezintă un tablou cu chipuri de sfinți sau cu scene din Biblie. ◊ Ca o ~ deosebit de frumos. A pune la ~e a păstra cu sfințenie. 2) fig. Reprezentare plastică a unei ființe, a unui obiect sau a unui tablou din realitate. /<sl. ikona

icoană f. chip, mai ales de sfânt: a duce pe la icoane, a purta de nas; fig. a avea icoană la scris, a scrie caligrafic. (CAR.). [De origină slavo-greacă].

icoánă (oa dift.) f., pl. e (vsl. bg. sîrb. ikóna, d. mgr. ikóna, vgr. eikón, ac. -óna). Imagine de sfînt (de obiceĭ pictată pe o tablă de lemn). Fig. Imagine, oglindire: cuvîntu e icoana sufletuluĭ.

icona sf vz icoană

icoană (obiect de cult; imagine) s. f., g.-d. art. icoanei; pl. icoane

icoană (obiect de cult, imagine) s. f., g.-d. art. icoanei; pl. icoane

icoană s. f., g.-d. art. icoanei; pl. icoane

ICOANĂ s. (BIS.) (înv.) semn. (~ reprezentând divinitatea.)

ICOANĂ s. v. imagine, înfățișare, reprezentare, viziune.

ICOANĂ s. (BIS.) (înv.) semn. (~ reprezentînd divinitatea.)

icoană s. v. IMAGINE. ÎNFĂȚIȘARE. REPREZENTARE. VIZIUNE.

icoană (icoane), s. f. – 1. Imagine pictată care reprezintă un sfînt. – 2. Imagine, portret, reprezentare. – Mr. icoană. Ngr. εἰϰόνα (Murnu 29; Sandfeld 21), în parte prin intermediul sl. (bg., sb.) ikona. – Der. iconar, s. m. (pictor de icoane); iconărie, s. f. (pictură religioasă). Comp. iconoboreț, s. m. (înv., iconoclast), din sl. ikonoborĭcĭ, sec. XVII; iconoborenie, s. f. (luptă iconoclastă); iconoclast, adj., din fr. iconoclaste; iconografie, s. f., din fr.; iconografic, adj., din fr.; iconolatrie, s. f. (adorare excesivă a icoanelor), din fr.; iconologie, s. f., din fr.; iconomah, s. m. (iconoclast), din ngr. ἐιϰονομάχης; iconomahie, s. f. (luptă iconoclastă), din ngr. ἐιϰονομαχία; iconostas, s. n. (catapeteasmă), din ngr. ἐιϰονοστάσιον, în parte prin intermediul sl. ikonostasi.

icoană, icoane s. f. Imagine sacră pictată, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu temă religioasă, care servește ca obiect de cult. ◊ Poală de icoană = piesă de broderie specifică Bis. ortodoxe. Are o formă patrulateră și este suspendată sub o icoană, fiind decorată cu o imagine iconografică legată de aceasta sau are numai un caracter ornamental. – Din sl. ikona.

ICOÁNĂ (< sl.; {s} gr. eikon „chip”, „imagine”) s. f. 1. Termen generic pentru orice imagine creștină sacră (reprezentându-l pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu teme religioase), realizată în diferite tehnici, folosită ca obiect de cult. Cultul i. a apărut în sec. 2 (cele mai vechi i. păstrate datează din sec. 5-6) și s-a răspândit în Bizanț, Abisinia, Rusia, Pen. Balcanică, România ș.a. Tipică pentru stilul i. bizantine este imaginea codificată, hieratică și fără expresie psihologică, iar, din punct de vedere tehnic, pictura pe lemn încadrată, uneori, în ferecătură de aur sau de argint. I. mai există și în alte religii (lamaism). ◊ I. pe sticlă = tip de i. de factură populară, apărută în sec. 18 în centrul Europei. Răspândită cu precădere în Transilvania, unde există vechi centre cu o activitate artistică remarcabilă (Nicula, Laz, Sâmbăta, Făgăraș, Șcheii Brașovului). ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustrație. 2. Fig. Imagine, chip.

poală de icoană v. icoană.

ICOANA, com. în jud. Olt, pe Vedea; 2.465 loc. (1998). Expl. de petrol și gaze naturale. Ape minerale (de sondă), clorurate, sodice, bromurate, iodurate, termale (37°C). Biserica Sf. Nicolae (1802), în satul Icoana și biserică având dublu hram – Sf. Împărați Constantin și Elena și Sf. Dumitru (1814, cu picturi murale din 1836), în satul Floru.