iscălitură sf [At: (a. 1657) GCR I, 136/2 / Pl: ~ri / E: iscăli + -tură] 1 Nume al unei persoane scris de ea însăși pe un act oficial, pe o scrisoare, pe o chitanță etc. pentru a le certifica Si: semnătură. 2 (Pex) Fel în care se semnează cineva. 3 (Pex) Aprobare dată prin semnare. 4 (Înv; îe) A plăsmui ~ra altuia A falsifica semnătura cuiva.

ISCĂLITURĂ, iscălituri, s. f. (Adesea în construcție cu verbele «a pune», «a da») Semnătură. Intîia iscălitură pe cerere trebuia să fie a lui. CAMILAR, TEM. 29. Își punea iscălitura în colțul de sus din stinga al colilor. SADOVEANU, N. F. 143. Dă-mi banii cîți ai, și na-ți iscălitura mea. NEGRUZZI, S. III 119.

ISCĂLITURĂ ~i f. Numele de familie al unei persoane (uneori cu inițiala prenumelui, eventual și a patronimicului) scris de ea însăși pe un document sau la sfârșitul unui text (scrisoare, articol etc.) pentru a confirma exactitatea, sinceritatea celor relatate sau pentru a-și asuma o anumită responsabilitate; semnătură. /a iscăli + suf. ~Itura

iscălitură f. semnătură.

iscălitúră f., pl. ĭ. Semnătură, numele cuĭva scris pe ceva: scrie scrisoarea și pune-țĭ iscălitura!

iscălitură s. f., g.-d. art. iscăliturii; pl. iscălituri

iscălitură s. f., g.-d. art. iscăliturii; pl. iscălituri

iscălitură s. f., g.-d. art. iscăliturii; pl. iscălituri

ISCĂLITURĂ s. semnătură, (livr.) apostilă, (înv. și reg.) subscriere, (înv.) subscripție, subsemnătură, (rusism înv.) podpiscă. (~ de pe un document.)

ISCĂLITURĂ s. semnătură, (înv. și reg.) subscriere, (înv.) subscripție, subsemnătură, (rusism înv.) podpiscă. (~ de pe un document.)