MEANDRU, meandre, s. n. 1. Sinuozitate a cursului unei ape curgătoare, mai ales în regiunile de șes. ♦ P. anal. Sinuozitate, cotitură (a unui drum). 2. Motiv ornamental (sculptat sau pictat) format din linii frânte sau curbe, sugerând stilizarea unor valuri de apă. [Pr.: me-an-] – Din fr. méandre.

meandru sn [At: ODOBESCU, S. I, 247 / P: me-an~ / Pl: ~re / E: fr méandre] (Mpl) 1 Motiv ornamental în formă de linii șerpuitoare. 2 Sinuozitate a cursului unei ape. 3 (Pan) Cotitură a unui drum. 4 (Pex) Străzi, drumuri cotite, întortocheate.

MEANDRU, meandre, s. n. 1. Buclă accentuată a unei ape curgătoare, mai ales în regiunile de șes. ♦ P. anal. Sinuozitate, cotitură (a unui drum). 2. Motiv ornamental (sculptat sau pictat) format din linii frânte sau curbe, sugerând stilizarea unor valuri de apă. [Pr.: me-an-] – Din fr. méandre.

MEANDRU, meandre, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Cotituri dese și întortocheate pe care le face cursul anumitor ape curgătoare, mai ales în regiunile de șes. Prin exagerarea meandrelor, Călmățuiul își micșorează mereu panta. PROBL. GEOGR. I 94. ◊ Fig. Butoiul urma să murmure gîlgîindu-și veselia, strecurîndu-și divinul elixir în nenumărate meandre. ANGHEL, PR. 97. ♦ Drumuri, străzi întortocheate. Știți bine că m-am deprins cu meandrele Stambulului. SADOVEANU, Z. C. 269. ◊ Fig. Ai cunoscut mai bine meandrele caracterului femeiesc. CAMIL PETRESCU, T. 325. 2. Motiv ornamental sculptat sau pictat, format dintr-o îmbinare măiestrită de linii frînte sau curbe, dînd un ansamblu decorativ ce pare a descrie un traseu cu multe sinuozități. Meandrele... ornau friza templurilor grecești. ODOBESCU, S. I 247. – Pronunțat: me-an-.

MEANDRU s.n. 1. Cotitură întortocheată a cursului unei ape (mai ales) în regiunile de șes. ♦ Sinuozitate; (p. ext.; la pl.) drumuri, străzi întortocheate. 2. Motiv ornamental compus dintr-o îmbinare de linii curbe sau frînte. [Pron. me-an-. / < fr. méandre, cf. Meandru – fluviu sinuos în Asia Mică].

MEANDRU s. n. 1. cotitură mare a cursului unei ape curgătoare. ◊ sinuozitate. 2. motiv ornamental dintr-o îmbinare de linii curbe sau frânte reprezentând stilizarea unui val. (< fr. méandre)

MEANDRU ~e n. 1) Loc de cotitură (a unui drum sau a unui curs de apă); curbătură; sinuozitate. 2) Ornament arhitectural sau desen, format din linii ondulate, care amintesc de cotiturile unei ape curgătoare. 3) fig. Manevră iscusită prin care se maschează realitatea; șiretlic; truc; tertip; stratagemă. [Sil. me-an-] /<fr. méandre

Meandru n. 1. rîu în Azia-Mică ce se varsă în Arhipelag, celebru prin sinuozitățile sale; 2. fig. sinuozitate, înconjur.

meandru n. V. Meandru.

meandru (desp. me-an-) s. n., art. meandrul; (mai frecv.) pl. meandre

meandru (me-an-) s. n., art. meandrul; pl. meandre

meandru s. n. (sil. me-an-), art. meandrul; pl. meandre

MEANDRU s. cot, cotitură, sinuozitate, șerpuitură, (reg.) taolă. (~ al unei ape.)

MEANDRU s. cot, cotitură, sinuozitate, șerpuitură, (reg.) taolă. (~ al unei ape.)

Meandru = Maeander.

MEÁNDRU (< fr.) s. n. 1. (GEOGR.) Sinuozitate a cursului unei ape curgătoare, cu albia în pantă lină. Se disting m. divagante (în cazul unui râu cu vale largă, în câmpie) și m. încătușate (sinuozitățile întregii văi). Denumirea de m. derivă de la fl. Menderes, numit în trecut Meandru. ♦ P. analog. Sinuozitate, cotitură (a unui drum). 2. Motiv ornamental alcătuit din linii drepte care urmează un traseu frânt în unghiuri drepte, cu aspect de cârlige care se întrepătrund. Există m. spiral și m. în val constituite din linii curbe urmând un traseu sinuos. Cunoscut din Antichitate, a fost foarte mult folosit în ornamentica medievală.

MEANDRU s. n. (Mai ales la pl.) 1. Motiv ornamental în formă de linii șerpuitoare. Meandrele ce ornau friza templurilor grecești. ODOBESCU, S. I, 247. Un mic, dar foarte caracteristic mîner de cuțit, împodobit cu motivul grec al meandrului spiral. PĂRVAN, G. 28. 2. Sinuozitate, cotitură a cursului unei ape. Veniseră. . . prin zăvoaiele și prundișurile Dîmboviței pe care Dincă o cunoștea în toate meandrele ei. CAMIL PETRESCU, O. II, 15. Meandrele gîrlelor nu se vedeau printre sălcii. id. ib. 148. Prin exagerarea meandrelor, Călmățuiul își micșorează mereu panta. PROBL. GEOGR. I, 94. ◊ (Prin lărgirea sensului) Butoiul urma să murmure gîlgîindu-și veselia, strecurîndu-și divinul elixir în nenumărate meandre. ANGHEL, PR. 97. ♦ P. a n a l. Sinuozitate, cotitură a unui drum, a unei străzi; p. ext. (la pl.) străzi, drumuri cotite, întortocheate. M-am deprins cu meandrele Stambulului. SADOVEANU, O. X, 286. Colțurile capricioase și meandrele orășelului. id. ib. 411. O, drum de munte!. . . Stufoase ramuri îți umbresc Meandrele de farmec pline. V. ROM. OCTOMBRIE 1 954, 33. ◊ F i g. Meandrele caracterului femeiesc. CAMIL PETRESCU, T. II, 325. Esențialmente s-a isprăvit cu umbrela, căci evoluția formei și a materialului ei aparține meandrelor modei și rafinamentului tehnic. TEODOREANU, M. U. 123. A reușit să ne prezinte toate meandrele sufletești ale personagiului. CONTEMP. 1949, nr. 165, 8/5. - Pronunțat: me-an-. – Pl.: meandre. – Din fr. méandre.