MĂRTURISIRE, mărturisiri, s. f. Faptul de a (se) mărturisi; mărturie. 1. Afirmare, susținere. ♦ Spec. Declarație făcută de o persoană în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală despre faptele pe care le-a săvârșit. 2. Destăinuire, confidență. 3. Spovedanie. – V. mărturisi.

mărturisire sf [At: CHEIA ÎN. 1^v/15 / Pl: ~ri / E: mărturisi] 1 (înv) Propovăduire a unei credințe, a unei învățături morale Si: (înv) mărturisit¹ (1), măirturisitură (1). 2 Afirmare a unor convingeri, opinii, sentimente etc. Si: mărturiseală (1), mărturisit¹ (2). 3 (Spc) Declarație făcută în fața unei instanțe de judecată, de cercetare etc. Si: depoziție, mărturisit¹ (3). 4 (Pex) Confirmare, adeverire a unui fapt săvârșit, văzut sau auzit de cineva Si: (înv) mărturisit¹ (4), măirturisitură (2), mărturiseală (2). 5 (Ccr) Act, document care conține o declarație, o depoziție etc. 6 Probă. 7 Indiciu. 8 (Îvr) Mărturie (17). 9 (Trs; lpl) Anunț, înștiințare publică făcută de preot în biserică, prin care se aduce la cunoștința poporului adunat logodna a doi tineri Si: strigări, vestiri Vz mărturie (19). 10 (înv) Putere de a recunoaște săvârșirea unei fapte rele. 11 (Bis) Spovedanie. 12 (Mpl) Destăinuire.

MĂRTURISIRE, mărturisiri, s. f. Faptul de a (se) mărturisi; mărturie. 1. Afirmare, susținere. ♦ Spec. Depoziție făcută de o persoană în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală despre fapta penală sau civilă săvârșită. 2. Destăinuire, confidență. 3. Spovedanie. – V. mărturisi.

MĂRTURISIRE, mărturisiri, s. f. 1. Faptul de a mărturisi și rezultatul lui; mărturie, declarație, recunoaștere; depoziție (judiciară). Mărturisirea unui fapt. ♦ Destăinuire, confidență, confesiune. Prietenul meu alunecă, povestind, la mărturisiri. C. PETRESCU, S. 227. Simțea că îi apasă inima și-i vin pe buze mărturisirile. BART, E. 91. 2. Spovedanie.

MĂRTURISIRE ~i f. 1) v. A MĂRTURISI și A SE MĂRTURISI. 2) Declarație a unui martor în fața organelor de anchetare pentru a adeveri un lucru sau pentru a susține părerile cuiva; depoziție; mărturie. 3) Comunicare a unui gând ascuns; confidență; destăinuire. 4) Ritual creștin constând în recunoașterea păcatelor spre a obține iertarea lor; spovedanie. /v. a mărturisi

mărturisire f. 1. acțiunea de a (se) mărturisi; 2. confesiune: măturisirea e una din cele șapte taine; 3. mărturisirea credinței, crezul sau simbolul credinței.

mărturisíre f. Acțiunea de a saŭ de a se mărturisi, declarațiune, confesiune.

mărturisire s. f., g.-d. art. mărturisirii; pl. mărturisiri

mărturisire s. f., g.-d. art. mărturisirii; pl. mărturisiri

mărturisire s. f., g.-d. art. mărturisirii; pl. mărturisiri

MĂRTURISIRE s. v. predicare, propagare, propovăduire, răspândire.

MĂRTURISIRE s. 1. v. afirmație. 2. v. depoziție. 3. v. recunoaștere. 4. v. destăinuire. 5. v. declarație. 6. v. destăinuire. 7. v. spovedanie.

MĂRTURISIRE s. 1. afirmație, cuvînt, declarație, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.) 2. (JUR.) declarație, depoziție, mărturie, (rar) confesiune, (înv.) mărturisanie, tacrir. (~ unui martor în instanță.) 3. recunoaștere. (~ unei greșeli.) 4. destăinuire, dezvăluire, divulgare, împărtășire, încredințare, revelare, spovedire. (~ unui mare secret.) 5. declarație, destăinuire. (~ de dragoste.) 6. confesiune, confidență, destăinuire, dezvăluire, spovedanie, (rar) sincerități (pl.). (I-a făcut unele ~.) 7. (BIS.) spovedanie, spovedire, (înv. și pop.) spovadă, (înv. și reg.) spovedeală, (înv.) mărturisitură. (~ făcută preotului.)

mărturisire s. v. PREDICARE. PROPAGARE. PROPOVĂDUIRE. RĂSPÎNDIRE.

Mărturisire ≠ tăcere

mărturisiri s. pl. v. STRIGĂRI. VESTIRI.

mărturisire, mărturisiri s. f. 1. Faptul de a (se) mărturisi; afirmare, destăinuire, confidență. 2. Una dintre cele șapte taine creștine, prin care credinciosul, în urma mărturisirii păcatelor înaintea preotului duhovnic, obține iertarea păcatelor săvârșite după botez sau după o altă mărturisire, precum și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica; spovedanie. – Din mărturisi.

MĂRTURISÍRE (< mărturisi) s. f. 1. Acțiunea de a (se) mărturisi și rezultatul ei; confesiune. 2. (Dr.) a) Declarație făcută de o persoană în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală despre faptele pe care le-a săvârșit; b) Mijloc de probă în procesul civil constând în recunoașterea, de către una din părți, a faptelor sau împrejurărilor pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau apărările, recunoaștere de natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei. M. poate fi judiciară (când este făcută în fața judecătorului, în cadrul procesului în care urmează a fi folosită ca probă) sau extrajudiciară (în celelalte cazuri); aceasta din urmă este admisibilă ca probă numai în cazurile în care este admisibilă și și proba cu martori. M. judiciară poate fi spontană sau poate fi provocată prin interogatoriul luat părții în instanța civilă. M. este simplă când conține o recunoaștere deplină, fără rezerve, a faptelor; este calificată când i se adaugă afirmarea unor fapte concomitente celui recunoscut, de natură a-i schimba acestuia semnificația juridică; este complexă când recunoașterii i se adaugă fapte sau împrejurări juridice ale faptului recunoscut. M. simplă și cea calificată sunt indivizibile, dar cea complexă poate fi scindată, reținându-se faptul recunoscut, dar împrejurarea ulterioară trebuie să fie dovedită (și) cu alte probe. Puterea doveditoare a m. este lăsată la aprecierea judecătorului. 3. Destăinuire, confidență. 4. (REL.) Spovedanie.

MĂRTURISIRE s. f. Acțiunea de a (se) m ă r t u r i s i și rezultatul ei. 1. (Învechit) Susținere, propovăduire, predicare, propagare, răspîndire (a unei credințe,; a unei învățături morale) ; (învechit) mărturisitură (1). Să nu li stea împotrivitori la mărturisirea legii creștinești (a. l 774). URICARIUL, I, 82. Și au fost prins pentru mărturisirea numelui lui Ii]su]s H[ristojs și adus la judecată (a. 1809). GCR II, 204/12, cf. 219/20. ◊ Mărturisirea i credinței = crezul. 2. Afirmare, susținere (a unor convingeri, opinii, sentimente etc.) ; s p e c. declarație făcută în fața unei instanțe (de judecată, de cercetare etc.), depoziție; p. ext. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisitură, mărturiseală (1). Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului de însăși partea prigonitoare. HAMANGIU, C. C. 302. Mărturisirile luate cu forța n-au valoare. V. ROM. august 1 954, 131. Îl arestase. Crezu că acum îi va fi mai ușor să-i smulgă mărturisiri. STANCU, R. A. IV, 300. ♦ (Concretizat) Act, document care conține o declarație, o depoziție etc. Iară Nectenav cetind mărturisirea datoriii, zice: eu nimica nu sînt datoriu lui Lichir, voi toți sînteți mărturii (a. 1 812). GCR II, 210/20. 3. (Învechit, rar) Mărturie (4). Adevărate și luminate și tari mărturisiri sînt precum să află sfi[n]ții în ceriu că așa scrie sf[lntul] apostol Pavel. CHEIA ÎN. 1^v/15. 4. (Prin Transilv. ; la pl.) Anunț, înștiințare publică făcută de preot în biserică, prin care se aduce la cunoștința poporului adunat logodna a doi tineri ; strigări, vestiri. V. m ă r t u r i e. Cf. MARIAN, NU. 203. 5. (Învechit, rar) Puterea de a recunoaște săvîrșirea unei fapte rele. Fecioară, dă-mi lacrămi din inimă și suspinare dintru adîncu și înfrîngere sufletului și mărturisire greșealelor ce am făcut eu în viață. MINEIUL (1 776), 200^r1/24. 6. (Bis.) Spovedanie. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 7. (Mai ales la pl.) Destăinuire. Prietenul meu alunecă, povestind, la mărturisiri. C. PETRESCU, S. 227. Simțea că îi apasă inima și-i vin pe buze mărturisirile ce trebuia să le facă fratelui său. BART, E. 91. Am lunecat eu și el într-o discuție lungă, prietinească și caldă, amestecată cu amintiri, cu mărturisiri și profesii de credință. SADOVEANU, E. 173, cf. V. ROM. octombrie 1 958, 88. – Pl.: mărturisiri. – V. mărturisi.