ostenit¹ sn [At: PSALT. 43 / V: (îrg) us~ / Pl: (rar) ~uri / E: osteni] (Înv) 1 Oprimare. 2 Oboseală. 3 Chin.

ostenit², ~ă a [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 15^r/36 / V: (îrg) ostăn~, us~ / Pl: ~iți, ~e / E: osteni] (Îvp) 1 Obosit. 2 Care s-a înfăptuit cu multă muncă, cu trudă. 3 Chinuit.

OSTENIT, -Ă, osteniți, -te, adj. Pătruns de oboseală; obosit, istovit, extenuat, trudit. Își simțea capul tulbure și trupul ostenit. SADOVEANU, O. IV 304. Petre însă dormea dus. Se dusese tîrziu acasă, și atît de ostenit, cum nu s-a mai simțit niciodată. REBREANU, R. II 211. Mă privi... cu aerul unui om ostenit, care ar avea în urma lui o viață întreagă de sacrificii. VLAHUȚĂ, O. A. 434. ◊ Fig. Scîrțîie toamna din crengi ostenite Pe garduri bătrîne, pe streșini de lemn. BACOVIA, O. 18. Ostenită de atîtea rele... împărăția romană trebui să cază. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Care arată oboseală. Într-o noapte de primăvară s-a auzit în înălțimile albastre tînguirea ostenită a cocorilor, C. PETRESCU, A. 139. «Domnul» se uită la mine cu niște ochi osteniți. DELAVRANCEA, H. T. 94. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare. EMINESCU, O. I 130.

OSTENIT ~tă (~ți, ~te) și adverbial pop. 1) v. A OSTENI și A SE OSTENI. 2) (despre manifestări ale oamenilor sau despre părți ale corpului lor) Care vădește lipsă de puteri, de vigoare. Mers ~. Ochi ~ți. /v. a (se) osteni

ostenit a. care simte osteneală.

ostănit, ~ă a vz ostenit¹

ustănit¹, ~ă a vz ostenit¹

ustenit¹ sn vz ostenit²

ustenit², ~ă a vz ostenit¹

ustenită sf vz ostenit²

OSTENIT adj. 1. v. obosit. 2. v. muncit.

OSTENIT adj. obosit. (Om tare ~.)

ostenit, -ă, osteniți, -te, adj. – Obosit, istovit. – Din osteni.