plăpând, ~ă a [At: CR (1846), 26²/40 / V: (înv) ~pănd, pălp~, poplănd, poplând^[1] / Pl: ~nzi, ~e / E: nct] 1 (D. ființe sau d. părți ale corpului lor) Lipsit de rezistență fizică, de vitalitate Si: debil, firav. 2 (Pex; d. ființe) Care are o structură fragilă, delicată, fină. 3 (Îvr; îlav) ~ de zile Tânăr. 4 (D. trăsături ale omului) Care arată, trădează lipsa de rezistență fizică, de vitalitate a omului. 5 (D. puteri) Secătuit. 6 (Reg) Mofturos la mâncare Si: (pop) lingav. 7 (Reg; d. oameni) Moale. 8 (D. plante sau d. părți ale lor) Slab dezvoltat, lipsit de sevă. 9 (Pex; d. plante sau d. părți ale lor) Gingaș. 10 (Fig; d. oameni) Care se lasă ușor impresionat Si: sensibil. 11 (D. voce) Puțin intens Si: slab. 12 (Pex; d. voce) Duios. 13 (Îvr; d. boli) Care se agravează ușor la condiții nefavorabile. 14 (Îvr; fig) Superficial. 15 (Îvr; fig) Frivol. 16 (Îvr; fig) Ușor. corectat(ă)

PLĂPÂND ~dă (~zi, ~de) 1) (despre ființe) Care are o constituție lipsită de vigoare; slab; șubred; delicat; gingaș. 2) (despre plante) Care este lipsit de sevă; fără sevă. /<lat. palpabundus

plăpând a. delicat și slab: o zină gingașă și plăpândă ISP. [Cf. lat. PALPANDO].

plâpănd, ~ă a vz plăpând

poplănd, ~ă a vz plăpând

poplând, ~ă a vz plăpând

PLĂPÎND, -Ă, plăpînzi, -de, adj. 1. (Despre ființe) Lipsit de rezistență, de vitalitate; slăbuț, firav. Judecătorul meu, plăpînd cum se știa, s-a înfășurat în șuba-i, cu precauțiune. GALACTION, O. I 104. Cînd se văzu dinaintea unei ființe atît de fragedă și de plăpîndă, se pierdu cu totul. ISPIRESCU, U. 93. E tatăl lui Crui-Sînger!... plăpînd, fără putere Sub sarcina greoaie de ani și de durere. ALECSANDRI, P. III 302. 2. (Despre plante, mai ales despre flori) Nedezvoltat, lipsit de sevă; gingaș, delicat. Ce iertător și bun ți-i gîndul, în preajma florilor plăpînde! ANGHEL, P. 11. Gemea mușcat de vînturi un stuf de liliac. Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite... mureau. MACEDONSKI, O. I 114. Astelalte [flori] sărmanele cum n-o să fie friguroase și plăpînde, cînd sînt crescute la umbră. NEGRUZZI, S. I 100. 3. Fig. Blînd, domol, slab. Glasul lor cel dulce, plăpînd, melodios Ți-a mîngîia auzul c-un sunet tînguios. NEGRUZZI, S. II 126. ♦ Care se lasă ușor impresionat, duios. Inima-i de tată, plăpîndă, simțitoare. ALECSANDRI, P. III 343.

plăpînd, -ă adj. (cp. cu lat. palpandus, care trebuĭe pipăit, adică „să umbli delicat cu el”. V. palpabil). Gingaș, delicat, slab. Ligav, scarandiv, dificil la mîncare. – Și poplînd (Con. 244).

poplînd, V. plăpînd.

plăpând adj. m., pl. plăpânzi; f. plăpândă, pl. plăpânde

plăpând adj. m., pl. plăpânzi; f. plăpândă, pl. plăpânde

plăpând adj. m., pl. plăpânzi; f. sg. plăpândă, pl. plăpânde

PLĂPÂND adj. v. debil.

Plăpând ≠ robust, viguros, zdravăn

PLĂPÎND adj. debil, delicat, firav, fragil, gingaș, pirpiriu, prizărit, sfrijit, slab, slăbănog, slăbuț, șubred, (pop.) pițigăiat, (înv. și reg.) mîrșav, ticălos, (reg.) gubav, morînglav, (Mold. și Transilv.) sighinaș, (Mold. și Olt.) șiștav. (Un copil ~; o constituție ~.)

plăpînd (-dă), adj. – 1. Debil, firav. – 2. Fragil. Origine expresivă. Der. din lat. *palpabundus < palpāre „a mîngîia” (Cihac, I, 223; Candrea, Rom., XXXI, 309; Loewe 14; Candrea-Dens., 1401; Candrea, Éléments, 7; Pușcariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din palpandus (Tiktin), este greu de admis din motive fonetice și formale. Mai probabil trebuie să se pornească de la o rădăcină expresivă plăp-, ca pîlp(îi), fîlf(îi), care ar arăta aceeași idee de „a bate, a se mișca slab”: plăp- nu este fără îndoială altceva decît pîlp- cu metateză. Terminația e mai puțin clară și s-ar putea datora unei analogii cu blînd, flămînd; dar este de remarcat că nu există certitutdinea unei folosiri cu adevărat populare a acestui cuvînt, care apare la autori, din a doua jumătate a sec. XIX și că, prin urmare, ar putea fi creat arficial, ca tremurîndă, surîzîndă, aparținînd aceleiași epoci. Aceleiași rădăcini expresive aparțin plăpău, adj. (Mold., neghiob, nătîng), pe care Cihac, II, 260, îl punea în legătură cu ceh. plepe „moale, delicat”, și pleoapă (var. pleopă, plopă, înv. plehupă), s. f. (membrană mobilă a ochiului; capacul de la sicriu), ca și plăpînd, se folosește mai ales în Munt. (ALR, I, 17) și care a primit pînă acum diferite explicații, toate insuficiente: din lat. palpebra, cu o puternică modificare fonetică (Diez, I, 302; Tuttle, Rom. R., I, 439; Tiktin; cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 283); lat. pupula, cu metateză *pluppea (Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 689; Pușcariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. *prechlupa „capac”, cf. bg. pohlupka (Densusianu, GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt anterior indoeurop. (Rusu, Dacor., XI, 148). Prin aceeași intenție expresivă trebuie să se explice sp. plepa „persoană care are multe defecte”, pe care Corominas, III, 822, îl consideră de origine incertă; cf. și lat. palpebra < palpare (Walde-Pokorny 445).