POMINĂ s. f. (Rar) Veste, faimă. ◊ Loc. adj. De pomină = a) vestit, renumit, neuitat; b) strașnic, grozav, extraordinar. ◊ Expr. A (i) se duce (sau a(-i) merge) pomina = a se răspândi vestea în lume, a se afla sau a se vorbi despre cineva sau ceva ca despre ceva extraordinar. A se face (sau a ajunge) de pomină = a se face de râs, a se compromite. – Din pomeni (derivat regresiv).

pomină sf [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 1^v/8 / V: (înv) ~ilă / E: pvb pomeni] 1 (Înv) Amintire. 2 (Îla) De ~ Care se păstreză multă vreme în amintire. 3 (Pex; îal) Care nu se poate uita. 4 (Îal) Renumit. 5 (Îal) Extraordinar. 6 (Asr) Faimă care se răspândește mult și până departe despre un lucru sau despre o acțiune remarcabilă. 7 (Rar; îlav) Nici ~ Deloc. 8 (Îe) A (i) se duce sau a(-i) merge (cuiva) ~na A se răspândi pretutindeni faima despre cineva sau ceva. 9 (Îae) A (i) se duce vestea ca de ceva neobișnuit sau extraordinar. 10 (Fam; îe) A ajunge (sau a se face) de ~ (sau ~na lumii) A se compromite în fața tuturor. 11 (Fam; îae) A se face de râs. 12 (Fam; îae) A intra în gura lumii. 13 (Reg) A fi de ~ A fi surprinzător, uimitor. 14 (Reg) Poznă.

POMINĂ s. f. Veste, faimă. ◊ Loc. adj. De pomină = a) vestit, renumit, neuitat; b) strașnic, grozav, extraordinar. ◊ Expr. A (i) se duce (sau a(-i) merge) pomina = a se răspândi vestea în lume, a se afla sau a se vorbi despre cineva sau ceva ca despre ceva extraordinar. A se face (sau a ajunge) de pomină = a se face de râs, a se compromite. – Din pomeni (derivat regresiv).

POMINĂ s. f. Amintire păstrată în conștiința oamenilor despre lucruri deosebite, remarcabile; p. ext. veste, faimă care se răspîndește despre asemenea lucruri. Era foarte iubitor de aur împăratul acela și se-mpînzise pomina-n lume despre grozava lui zgîrcenie. VLAHUȚĂ, A. 214. Zi să treacă plugul pe-al meu copil din fașă Ca să-ți rămîie-n lume pomină ucigașă. ALECSANDRI, O. 261. ◊ Loc. adj. (Adesea în construcție cu verbele «a rămîne», «a fi») De pomină = neuitat (mai ales prin manifestări negative); vestit, renumit; p. ext. strașnic, grozav. A venit septembrie cel de pomină, 1939, cînd satele s-au umplut de ordine [de mobilizare]. CAMILAR, N. I 22. După ce goliră o sticlă, se trîntiră în cele două paturi și adormiră un somn de pomină. STĂNOIU, C. I. 92. Aș face ceva să rămînă de pomină. CARAGIALE, O. III 65. ◊ Expr. A(i) se duce (sau a-i merge) cuiva pomina = a se răspîndi vestea în lume despre cineva sau ceva care atrage atenția, care este neobișnuit, extraordinar, nemaivăzut. Chema lăutarii, îi învăța cîntecele lui, îi punea să i le cînte, cînd avea chef, și-i îndemna să le cînte și altora, ca să i se ducă pomina. STANCU, D. 38. Nădăjduiesc să ne revedem... să-i tragem un chef... să-i meargă pomina. CARAGIALE, O. VII 98. Acasă c-o aducea Și cu ea se cununa, De se ducea pomina. TEODORESCU, P. P. 70. A se face (sau a ajunge) de pomină = a se face de rîs, a se compromite. Vreți să ajungem de pomină în lume? VORNIC, P. 217.

POMINĂ f. Aducere-aminte de ceva sau de cineva (ieșit din comun). Zi de ~. ◊ De ~ care nu se va uita datorită semnificației sale deosebite; vestit. A rămâne (sau a se face) de ~ a se păstra mult timp în memoria oamenilor (datorită caracterului deosebit al celor întâmplate). A ajunge de ~ a-și face reputație proastă. /v. a pomeni

pòmină f. amintire, veste: o mânăstire de care să se ducă pomina ISP. [Slav. POMĬNI]; ║ adv. nevoie mare: era urît pomină! POP.

pómină f., pl. inuzitat ĭ (bg. pómĭen, amintire, pomană). Munt. Fam. Amintire neuĭtată, pomenire deasă (numaĭ în locuțiunĭ): acea beție a rămas de pomină, a mers pomina despre beția ceĭa, aceleĭ bețiĭ ĭ-a mers pomina. Cov. (pop. póñină). Femeĭe foarte frumoasă: se tot uĭtă’n oglindă pár’c’ar fi cine știe ce pomină! – În Ml. pómilă, veste aflată de toțĭ.

pomilă sf vz pomină

pomină (de ~) loc. adj. (petrecere ~)

!pomină (de ~) loc. adj.

pomină s. f.

POMINĂ s. v. amintire, faimă, pomenire, renume, veste.

pomină s. v. AMINTIRE. FAIMĂ. POMENIRE. RENUME. VESTE.

a se face de pomină / de rahat / de râs expr. (vulg.) a se compromite.