SCULĂ, scule, s. f. 1. Piesă folosită pentru prelucrarea unor materiale solide, în scopul schimbării formei, a dimensiunilor și a proprietății acestora; unealtă, instrument. ♦ Parte activă a unei scule (1), care acționează nemijlocit asupra materialului de prelucrat. Pânza de oțel constituie scula fierăstrăului. ♦ Fig. Persoană, acțiune, fapt de care se servește cineva pentru atingerea unui scop; instrument. 2. (înv.; la pl.) Obiecte de preț; giuvaere, bijuterii. – Et. nec.

sculă sf [At: PO 4/28 / Pl: ~le / E: ns cf scul] 1 (Îvp; de obicei lpl) Obiect de mare valoare (făcut dintr-un metal prețios) (cu pietre scumpe). 2 (Spc) Bijuterie (1). 3 (Îrg; euf) Organ genital masculin (la oameni sau la animale). 4 (Reg; d. persoane în vârstă; îe) A pune ~lele în cui A avea puterile slăbite. 5 (Înv; lpl) Veșminte scumpe și obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 6 Piesă folosită pentru prelucrarea unor materiale solide, în scopul schimbării formei, a dimensiunilor și a proprietății acestora Si: instrument, unealtă, ustensilă, (reg) sculeață. 7 (Lpl; de obicei cu determinări) Totalitate a instrumentelor și a obiectelor care servesc cuiva pentru practicarea unei anumite îndeletniciri. 8 (Prc) Partea activă cu care acționează o sculă (6) asupra materialului sau a piesei de prelucrat. 9 (Fig) Persoană, acțiune, fapt de care se servește cineva pentru a atinge un anumit scop Si: instrument. 10 (Fam) Armă (de luptă). 11 (Îvp; lpl) Obiecte (casnice). 12 (Îvp; lpl) Țesături, cusături etc. care formează zestrea unei familii. 13 (Reg; îls) ~ de văduvă Lucru vechi (și uzat).

SCULĂ, scule, s. f. 1. Piesă folosită pentru prelucrarea unor materiale solide, în scopul schimbării formei, a dimensiunilor și a proprietății acestora; unealtă, instrument. ♦ Parte activă a unei scule (1), care acționează nemijlocit asupra materialului de prelucrat. Pânza de oțel constituie scula ferăstrăului. ♦ Fig. Persoană, acțiune, fapt de care se servește cineva pentru atingerea unui scop; instrument. 2. (Înv.; la pl.) Obiecte de preț; giuvaere, bijuterii. – Et. nec.

SCULĂ, scule, s. f. 1. Unealtă; instrument. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa... vioara lui Mură... nu mai era sculă de lemn, ci inimă zbuciumată. GALACTION, O. I 74. Voi arăta... cari sînt... sculele de cari se servește poporul nostru pentru a pescui în aceste ape. ANTIPA, P. 81. Sculele... ce slujesc în lemnăria propriu-zisă sînt: barda... briceagul... ciocanul... cleștele. PAMFILE, I. C. 115. ♦ Fig. Persoană sau lucru de care se folosește cineva pentru a săvîrși o faptă (de obicei necinstită). Oboseala nu m-a ucis, n-a vrut să fie o sculă în slujba dracului care îmi vrea moartea. VISSARION, B. 229. ♦ Partea activă cu care acționează o unealtă. Pînza de oțel constituie scula ferăstrăului. 2. (Învechit și arhaizant, mai ales la pl.) Lucru de preț, giuvaer, bijuterie. Fură uciși în cazne, după ce spuseseră unde aveau ascunși banii și sculele de preț. CAMIL PETRESCU, O. II 292. Catîri cu saci de bani, întregi bazare De-arginturi, scule, repede-ncărcate... Se duc spre munți. IOSIF, P. 26. Multe averi și case mari s-au ridicat în București, după ciuma lui Caragea, din sculele și banii bieților bolnavi. GHICA, S. 32. ♦ Fig. Persoană care se deosebește de ceilalți prin ceva în bine sau (ironic) în rău. V. poamă. Maică-mea, cum îl văzu, se uită la dînsul lung și cercetător... – Bine, frate, da ce pacate-s cu d-ta? întrebă iarăși maică-mea pe tată-mio; da scula asta unde o mai găsiși? HOGAȘ, DR. II 151. Omul e tot aceeași sculă Și... experiența ce-a cîștigat e nulă! MACEDONSKI, O. I 260. Sînt sătulă De-așa sculă. PANN, P. V. II 108.

SCULĂ ~e f. 1) mai ales la pl. Obiect fabricat și acționat manual în vederea executării unei operații de muncă; unealtă; instrument. 2) Parte activă a unei mașini-unelte care vine în contact direct cu materialul ce se prelucrează. 3) fig. Persoană care se distinge prin ceva (în bine sau în rău). Bună ~ mai ești!. [G.-D. sculei] /Orig. nec.

sculă f. 1. unealtă: scule pentru meseriași; 2. podoabă de pietre scumpe: scule și bani; 3. fam. persoană distinsă, în bine sau în rău; o sculă de om. [Origină necunoscută (gr. mod. SKULA însemnează scul, jurubiță)].

scúlă f., pl. e (ngr. skúla, furcă de tors). Vechĭ. Giuvaier, breloc. Azĭ. Unealtă, instrument: sculele zidaruluĭ Fig. Iron. Podoabă, tacîm, pramatie, om cu defect: ce mai sculă și bețivanu cela!

sculă s. f., g.-d. art. sculei; pl. scule

sculă s. f., g.-d. art. sculei; pl. scule

sculă s. f., g.-d. art. sculei; pl. scule

SCULĂ s. v. armă, bijuterie, categorie, fel, gen, giuvaer, odor, podoabă, soi, specie, speță, tip.

SCULĂ s. v. instrument.

SCULĂ s. instrument, unealtă, ustensilă, (înv. și reg.) sărsam, (reg.) sculeață, (Mold., Bucov. și Ban.) halat, (înv.) cinie, dichis. (~ pentru dulgherie.)

sculă s. v. ARMĂ. BIJUTERIE. CATEGORIE. FEL. GEN. GIUVAER. ODOR. PODOABĂ. SOI. SPECIE. SPEȚĂ. TIP.

scule s. pl. v. ODOARE.

sculă (-le), s. f. – 1. Bijuterie, giuvaier. – 2. (Pl.) Lucruri, obiecte, catrafuse. – 3. Instrument, unealtă, ustensilă. – 4. Organ sexual masculin. Origine incertă. Pare a fi ngr. σϰόλη „festiv”, cf. ngr. σϰουλαρίϰι „cercei”. Legătura cu gr. σϰῦλον, eol. *σϰύλλον „deposedare” (Diculescu, Elementele, 469), sau cu scul (Scriban) nu este convingătoare.

sculă, scule s. f. 1. (intl.) unealtă sau instrument folosit de un spărgător. 2. cuțit, șiș. 3. penis. 4. aparat electronic audiovizual.

a se da mare sculă de basculă expr. v. a se da mare.

a-și sui sculele în pod expr. (glum.) a rămâne impotent.

mare sculă (de/pe basculă) expr. (peior. – d. oameni) grozav, teribil, formidabil.