temenea sf [At: BELDIMAN, E. 134/7 / V: (înv) ~na / Pl: ~ele, (îvr) ~eli / E: tc temenna] 1 Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune, cu mâna dreaptă întâi lăsată în jos, apoi apropiată de buză și pe urmă de frunte Si: închinăciune, ploconeală, reverență, (reg) pleoștire. 2 (Fam; îe) A face ~ele A fi exagerat de politicos. 3 (Fam; îe) A fi slugarnic.

TEMENEA, temenele, s. f. Fel de a saluta, după obiceiul musulman, făcînd o plecăciune; ploconeală, închinăciune. I-am făcut o temenea și-am ieșit în dosul casei. GALACTION, O. I 78. Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe temenele pe calif în celălalt salon. CARAGIALE, O. III 73.

TEMENEA ~ele f. Plecăciune adâncă făcută în semn de salut (după obiceiul musulmanilor). ◊ A face ~ele a manifesta slugărnicie. [Art. temeneaua] /<turc. temenna

temen(e)à f. închinăciune după maniera turcească, adică corpul plecat, dreapta lăsată puțin în jos, dusă apoi la buze și în urmă la cap: la Sultan de se ’nchina cu adâncă temena POP. [Turc. TEMENNA].

temeneá f., pl. ele (din maĭ vechĭu temená, turc. [d. ar.] temenna, urare, salutare). Închinăcĭune (salutare) după obiceĭu musulman (cu capu plecat și cu mîna dreaptă lăsată’n jos, apoĭ dusă la buze și apoĭ la frunte).

temena sf vz temenea

temenea s. f., art. temeneaua, g.-d. art. temenelei; pl. temenele

temenea s. f., art. temeneaua, g.-d. art. temenelei; pl. temenele, art. temenelele

temenea s. f., art. temeneaua, g.-d. art. temenelei; pl. temenele

temenea, -nele.

TEMENEA s. v. reverență.

TEMENEA s. compliment, închinăciune, mătanie, plecăciune, ploconeală, reverență, (reg.) plocon, (înv.) plecare, (turcism înv.) talîm, (fam. rar) selamlîc. (I-a făcut o ~ adîncă.)

temenea (-ele), s. f. – Ploconeală, reverență. – Var. înv. temena. Mr. timinee, megl. timinà. Tc. temenna (Șeineanu, II, 355; Ronzevalle 67); cf. ngr. τεμενᾶς, alb., bg. sb. temena. – Der. temeni, vb. refl. (a face temenele, a se ploconi).