TRONC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trântirea unui lucru etc. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc (la inimă) = a-i deveni cuiva drag dintr-odată; a îndrăgi (pe neașteptate). ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. ◊ Expr. (Fam.) Tronc, Marghioalo, se spune când cineva face sau spune ceva nepotrivit cu situația în care se găsește. – Onomatopee.

tronc², ~oancă smf, a [At: L. COSTIN, GR. BĂN. II, 197 / Pl: ~nci, ~oance / E: ns cf tronc¹] (Ban; Trs) 1-2 Tont (1-2).

tronc¹ [At: POLIZU / Pl: ~uri sn / E: fo] (Pop) 1-2 sn, i (Cuvânt care) imită zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trântirea unui obiect etc. Si: tranc¹ (1-2). 3 sn (Îe) A-i cădea (sau a-i pica) (cuiva) (cu) ~ (la inimă) A-i deveni cuiva drag dintr-odată, pe neașteptate. 4 i Cuvânt care sugerează caracterul brusc și neașteptat al unei acțiuni, al unei întâmplări etc. 5 i (Îe) ~, Mărico (sau Marghioalo) Se spune când cineva face sau spune ceva nepotrivit.

TRONC MĂRICĂ = A arunca o vorbă ne la locul ei.

TRONC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trântirea unui lucru etc. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc (la inimă) = a-i deveni cuiva drag dintr-o dată; a îndrăgi (pe neașteptate). ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. ◊ Expr. (Fam.) Tronc, Marghioalo, se spune când cineva face sau spune ceva nepotrivit cu situația în care se găsește. – Onomatopee.

TRONC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trîntirea unui lucru etc. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. Boii... pornesc ca niște zmei, Însă deodată hodoronc Dăm într-un șanț cu toții, tronc! ALECSANDRI, T. 958. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc la inimă = a-i deveni cuiva drag dintr-o dată, pe neașteptate. Tare mă tem să nu-i fi căzut domnu’ Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos. HOGAȘ, M. N. 230. Îndată li fura fata mințile, și li cădea tronc la inimă. SBIERA, P. 139. Așa-i că ți-a căzut tronc la inimă? CREANGĂ, P. 166. (Fig.) Îi căzuse tronc la inimă cîntecul lui. ISPIRESCU, U. 109. Tronc, Mărico (sau Marghioalo), se spune cînd cineva face o acțiune nepotrivită sau spune o vorbă nepotrivită, cînd o nimerește ca nuca-n perete. Tronc, Mărico! așa-mi ești? Bravo flăcău. CONTEMPORANUL, III 656. Tronc, Mărico! – ai și găsit chip. ALECSANDRI, T. 563. Minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană, zicînd adese niște vorbe chisnovate la care tată-meu răspundea: tronc, Mărico! NEGRUZZI, S. I 246. Hodoronc-tronc v. hodorog¹. ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. Tronc! tocma cînd o să ne apucăm de treabă! Ești așa de struluibatec, încît sînt sigur c-ai uitat tot ce ți-am spus? NEGRUZZI, S. III 49. Trîntește cuvîntul tronc, Ca cloșca cînd face clonc. PANN, P. V. I 4.

TRONC interj. 1) (se folosește pentru a exprima zgomotul produs de căderea sau de ciocnirea bruscă a unor obiecte, lucruri). 2) (se folosește pentru a exprima surpriza sau uimirea): A-i cădea cuiva (cu) ~ (la inimă) a-i deveni cuiva drag pe neașteptate, dintr-o dată. /Onomat.

tronc! int. 1. imită sgomotul căderii subite; 2. exprimă ceva de tot nepotrivit cu cele zise înainte: tronc, Marico!; a cădea (cu) tronc la inimă, a plăcea la prima vedere. [Onomatopee (v. tronc!)].

tronc, interj. care arată surpriza cînd unu vine c’o ideĭe saŭ c’o vorbă curioasă și neașteptată: Tronc! (saŭ hodoronc-tronc saŭ tronc, Mărico!). Da de unde țĭ-a maĭ trăsnit și asta pin cap?! Tronc (saŭ hodoronc-tronc) și el cu gustu luĭ! A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ cu tronc) la inimă.

+tronc, Marghioalo (fam., pop.) loc. interj.

tronc/tronc-tronc interj.

tronc interj.

tronc interj.

TRONC interj. zdup! (~! cu sticla de pământ.)

TRONC interj. zdup! (~! cu sticla de pămînt.)

tronc interj. – Exprimă surpriza și mirarea. Creație expresivă, cf. bo(n)c, tranc, trosc. – Der. troncan, s. m. (băiat robust); troncăni, vb. (a trăncăni, a flecări), cf. trăncăni; troncănit, s. n. (pălăvrăgeală); troncăt (var. troncot), s. n. (huruit). Cf. hodoronc-tronc.