urmărire sf [At: AR (1829), 1¹/18 / Pl: ~ri / E: urmări] 1 Mers (ascuns) pe urmele cuiva (pentru a-l supraveghea, a-l ajunge, a-l prinde, a-l aresta etc.). 2 Observare. 3 Persecutare. 4 Goană pe urmele vânatului. 5 (Mil) Acțiune ofensivă de luptă, executată în scopul nimicirii inamicului care se retrage. 6 Activitate a organelor de securitate, de poliție, a procurorului etc. de strângere a probelor referitoare la existența unei infracțiuni. 7 Acțiune juridică pentru a obține plata unei creanțe, pentru pedepsirea unui delict etc. 8 Cercetare (2).

URMĂRIRE, urmăriri, s. f. Acțiunea de a urmări și rezultatul ei; fugărire. Tîrgul, prin crăpăturile obloanelor, prin spărturi de poduri, privea, cu sufletul la gură, urmărirea. CAMILAR, N. I 74. ♦ Supraveghere, controlare.

URMĂRIRE ~i f. v. A URMĂRI. ◊ ~ penală acțiune judiciară de strângere a probelor pentru dovedirea vinovăției infractorului. / v. a urmări

urmăríre f. Acțiunea de a urmări.

urmărire s. f., g.-d. art. urmăririi; pl. urmăriri

urmărire s. f., g.-d. art. urmăririi; pl. urmăriri

urmărire s. f., g.-d. art. urmăririi; pl. urmăriri

URMĂRIRE s. 1. v. fugărire. 2. supraveghere. (Pus sub ~.)

URMĂRIRE s. 1. fugărire, hăituială, hăituire. (~ cuiva pentru a-l prinde.) 2. supraveghere. (Pus sub ~.)

URMĂRIRE acțiune de luptă în ofensiva împotriva unui inamic în retragere la care trupele de desant aerian au o largă întrebuințare; lansate în puncte de pe căile de retragere a inamicului având misiunea să-l captureze, să-l nimicească sau să nu-i permită organizarea unei rezistențe în adâncime.