vers sn [At: (a. 1777) GCR II, 111/30 / Pl: ~uri, (îvr) ~e / E: lat versus, fr vers, it verso] 1 Unitate prozodică elementară, alcătuită dintr-unul sau mai multe cuvinte, potrivit unei scheme și determinată fie de cantitatea silabelor, fie de accent, fie de numărul silabelor Si: (înv) verș (1). 2 Rând dintr-un text poetic, corespunzător unui vers (1) Si: (înv) verș (2). 3 (Lpl) Lucrare literară în versuri (1) Si: poezie. 4 Ansamblu de poezii (reunite într-un volum). 5-6 (Lsg) Versificație (2-3). 7 (Îvr) Verset (1).

vers s.n. 1 Unitate prozodică elementară, alcătuită dintr-unul sau din mai multe cuvinte, potrivit unei scheme ritmice, determinată fie de cantitatea silabelor (vers metric, specific poeziei antice grecești și latine), fie de accent (vers ritmic, specific poeziei române, germane etc.), fie de numărul silabelor (vers silabic, specific poeziei franceze); (înv.) verș. ◊ Vers adonic v. adonic. Vers alb v. alb. Vers alcaic v. alcaic. Vers alexandrin v. alexandrin. Vers anacreontic v. anacreontic. Vers cronistic v. cronistic. Vers eroic v. eroic. Vers ionic v. ionic. Versuri leonine v. leonin. Versuri libere v. liber. Vers safic v. safic. Vers saturnian v. saturnian. Vers senar v. senar. Vers silabic v. silabic. Vers spondaic v. spondaic. Vers trohaic v. trohaic. ♦ Rînd dintr-un text, corespunzător unui asemenea segment. A șters un vers de pe pagina scrisă. 2 (la pl.) Lucrare literară în versuri; ansamblu de asemenea lucrări; poezie. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai de spus (EMIN.). 3 (la sg.) (Manieră caracteristică de) exprimare (artistică) în versuri; versificație. Versul românesc nu trecuse... de forme naive, stîngace (SADOV.). ◊ Colect A românilor virtute... prin versul tău să-nvie (ASACHI). ♦ (Manieră de) realizare artistică a versurilor. Am luat de model versul italian (ASACHl). 4 (înv.) Verset. Cărțile biblice-s împărțite... în versuri, însă aceste versuri n-au nici metru, nici cadență (LAU.). • pl. -uri. /<lat. versus, -us, fr. vers, it. verso.

VERS², versuri, s. n. Fiecare dintre rîndurile unei poezii, alcătuit dintr-un șir de cuvinte cu un număr determinat de silabe, ordonate în unități ritmice și (de obicei) rimînd într-o anumită ordine; p. ext. (la pl.) poezie. V. stih. Versurile «în grădină» și mai ales «Fantazii» sînt unice în literatura romînească. SADOVEANU, E. 173. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Scrie frumos romînește în proză și în versuri. RUSSO, S. 52. ◊ Vers alexandrin v. alexandrin. Versuri albe = poezie compusă din versuri care nu rimează între ele. Versuri libere v. liber ² (3).

VERS¹ s. n. v. viers.

VERS s.n. 1. Cuvînt sau grup de cuvinte așezate potrivit anumitor reguli de măsură și de cadență și formînd un rînd dintr-o poezie. 2. Poezie; stih. [< lat. versus, cf. it. verso, fr. vers].

VERS s. n. ansamblu de cuvinte dispuse potrivit anumitor reguli de măsură și de cadență și formând un rând dintr-o poezie. ◊ (p. ext.; pl.) poezie. (< fr. vers, lat. versus)

VERS ~uri n. 1) Rând de poezie format dintr-un șir de cuvinte, așezate potrivit unor anumite reguli de măsură și cadență. 2) Scurtă creație literară în versuri; poezie. ◊ ~uri libere versuri care au diferite măsuri. ~uri albe a) versuri fără rimă; b) poezie conținând astfel de versuri. /<lat. versus, fr. vers, it. verso

vers n. șir de vorbe măsurate și cadențate după regule fixe și determinate: versuri libere, de diferite măsuri; versuri albe, nerimate. V. viers.

1) vers, V. vĭers.

2) *vers n., pl. urĭ (lat. versus, d. vertere, a întoarce, a învîrti. V. vĭers, vărs). Șir, (rînd) de poezie (odinioară stih). Versurĭ albe, versurĭ fără rimă, și decĭ fără păreche. – La vechiĭ Romanĭ și Grecĭ, versurile eraŭ metrice, adică după cantitatea lungă orĭ scurtă a silabelor. La popoarele de azĭ, versurile-s ritmice (adică se consideră accentu și număru silabelor) și rimate, ĭar la Francejĭ nu se consideră decît număru silabelor și rima.

ghiers sn vz vers

viers sn [At: DOSOFTEI, O. I, 74 / V: (pop) ghie~ / Pl: ~uri / E: ml versus] 1 (Pop) Melodie (în timpul executării ei). 2 (Pop) Executare a unei compoziții muzicale. 3 (Pop) Sonoritate melodioasă a vocii. 4 (Pop) Timbru vocal. 5 (Pop) Glas (1). 6 (Îvr; îlav) Cu ~ viu Prin viu grai. 7 (Pop) Sunet caracteristic scos de unele păsări. 8 (Pop) Succesiune melodioasă de viersuri (7). 9 (Pop) Strigăt scos de unele animale. 10 (Pop) Sunet melodios produs de instrumente muzicale. 11 (Trs; Mar) Sunet produs de clopote. 12 (Îvr) Intonație.

vĭers (vest) și vers (est) n., pl. urĭ (lat. vĕrsus, vers, rînd, cîntec de privighetoare, d. vértere, versum, a întoarce; it. pg. verso, pv. fr. vers, sp. vierso. V. vers 2). Poet. Melodie, cîntec: pasăre cu dulce vĭers. Fam. Iron. Glas: să nu-ĭ maĭ aud vĭersu!

vers (rând în poezie) s. n., pl. versuri

vers (rând în poezie) s. n., pl. versuri

vers (rând în poezie) s. n., pl. versuri

vers.

VERS s. v. dată, rând, stih, verset.

VERS s. (LIT.) 1. (Mold. și Transilv.) verș, (înv.) stih. (Strofă de patru ~uri.) 2. (la pl.) poezie, stihuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~uri și proză.) 3. rimă. (Poezie cu ~ alb.)

vers s. v. DATĂ. RÎND. STIH. VERSET.

VERS s. (LIT.) 1. (Mold. și Transilv.) verș, (înv.) stih. (Strofă de patru ~.) 2. (la pl.) poezie, stihuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~ și proză.) 3. rimă. (Poezie cu ~ alb.)

vers 1. Prozodie (2). 2. (În folc. rom.), se cunosc trei tipuri de v.: de 4 silabe (în folclorul copiilor), de 6 și 8 silabe (în toate genurile). V. sunt de două categorii: v. necântate (scandate, însoțite sau nu de muzică) și v. cântate. V. necântat (întâlnit în: urări de Crăciun și anul nou, urări la nuntă, la cunună*, orații* și colăcării, descântece, zicători, unele producții ale copiilor) are următoarele caracteristici: inegalitatea ca dimensiune, accentele (IV) din vorbire coincid cu accentele metrice (III, 1), silabele se grupează în picioare (1) metrice inegale, binare* sau ternare*. V. cântat este catalectic* sau acatalectic*. În primul caz, când melodia o cere, v. sunt întregite, după norme tradiționale, diferit după gen (I, 3) și epocă istorică, cu „silabe de completare” (Brăiloiu): încep întotdeauna cu silabă accentuată (ceea ce are ca urmare lipsa tipului de frază* muzicală anacruzică – v. anacruză), accentele din vorbire coincid cu cele metrice, silabele se grupează câte două (ceea ce determină structura ritmică binară), sunt totdeauna izometrice (în cadrul unei piese, versurile au aceeași dimensiune); accentele metrice au aceeași durată dar de intensități variabile: pe prima silabă, pe silaba 1 și 3 (în v. hexasilabic) și pe silaba 1 și 5 (în v. octosilabic – Bartók). pe silaba 3 și 7 (Weigand) și mult mai variate în strigăturile* de joc (Comișel). În timpul cântării, v. suferă unele amplificări: silabe de completare, repetare, interjecție interioară, înlocuire cu pseudo-refrenul (v. refren) sau amputări (apocopa simplă sau dublă).

VERS (< fr. vers < lat. versus, șir al scrierii) Un rînd dintr-o poezie, în care sînt respectate anumite reguli (rimă, ritm, măsură). Versurile sînt fie metrice, ca în prozodia antică, bazate pe „cantitatea”, silabelor, fie ritmice, ca în prozodia multor limbi modeme, bazate pe accent, iar cele în funcție de numărul silabelor – ca în poezia franceză – versuri silabice. În afară de versul clasic, tradițional, în sensul arătat mai sus, se cultivă azi pe scară largă versul liber, denumit de Al. Macedonski cînd „decadent”, cînd „simfonic” și care se identifică adesea cu fraza. Versurile libere sînt rândurile dintr-o poezie neprozodică, în care toate regulile de rimă, măsură și ritm sînt aplicate după voie. Unii cercetători văd în această dezagregare a versului un anumit dispreț al multor poeți față de ritm, versul liber fiind socotit de ei ca o tendință de nivelare a versului în sine și contopire a acestuia cu proza. O altă cauza a acestui proces este și aceea că versul tradițional nu ar mai corespunde ritmului vieții moderne. Datorită schimbării metrului, nerespectării acelorași combinații ritmice, versul liber este fundamentat pe polimetrie. Versul liber și versul alb se cultivă alături de versul tradițional și, în mod exclusiv, în poezia contemporană. Se întîlnesc adesea versuri denumite letrizate, ale căror cuvinte încep cu aceeași literă. Promotorul letrismului (< fr. lettrisme) este scriitorul Isidore Isou, care vede esența poeziei în sonoritatea literelor dispuse arbitrar. Suprimarea punctuației folosite de unii poeți este justificată de tendința de a da cuvîntului și silabei un fel de autonomie. Între poeții noștri clasici, versul liber l-au folosit I. Minulescu (Romanțe pentru mai tîrziu)_, Lucian Blaga (Poemele luminii) ș.a. Majoritatea poeților contemporani cultivă îndeosebi versul liber. Ex.
Lumina ce-o simt
Năvălindu-mi în piept, cînd te văd,
Oare nu e un strop din lumina
Creată în ziua dintîi,
Din lumina aceea-nsetată adînc de viață?
Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept, cînd te văd, minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.
(LUCIAN BLAGA, Lumină)

FACIT INDIGNATIO VERSUS (lat.) indignarea făurește versuri – Iuvenal, „Satirae”, I, 79. Nemulțumirea, sentimentul de revoltă stimulează talentul poetului.

QUIDQUID TENTABAT DICERE, VERSUS ERAT (lat.) orice încearcă să spună era vers – Ovidiu, „Tristele”, IV, 10, 26: „Et quod tentabam dicere, versus erat” („Orice încercam să spun era vers”). Expresia indică talentul poetic deosebit al cuiva.

345. „E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune.” Cu aceste vorbe se adresează Eminescu criticilor care n-aduc decît flori deșarte, fără roade, în scrisul lor. Primele două versuri (sau chiar numai cel dintîi, singur) – devenite expresie, ca multe alte stihuri eminesciene – sînt folosite spre a califica, și mai ales spre a ironiza vorbirea găunoasă, fără conținut, scrisul cu floricele dar fără miez și, în general, o treabă formală fără rezultat. Vlahuță a reluat ideea marelui său înaintaș, în poezia Slăvit e versul: „În vers e mîntuirea, cînd n-ai nimic de spus. Se deapănă pe rînduri, ca firul de pe fus. E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă, Și nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nțeleagă.” LIT.

Facit indignatio versum (lat. „Indignarea stîrnește versul”) – E un crîmpei de vers aparținînd lui luvenal (satira I-a, versul 79). Marele satiric latin care a biciuit fără cruțare moravurile corupte ale Romei din epoca lui (epoca de decădere a imperiului), spune la un moment dat, după ce înșiră o serie de fapte revoltătoare: „Si natura negat, facit indignatio versum”, adică: Dacă natura nu m-a înzestrat (subînțeles: cu darul poeziei) e suficientă indignarea (față de cele ce se petrec), spre a face să țîșnească din mine versul. Cu alte cuvinte, indignarea e muza poetului satiric. Boileau, care a scris și el satire, a reluat ideea lui luvenal și a parafrazat-o, tot în prima lui satiră, spunînd că, pentru a face versuri satirice, nu-i nevoie să urci pe Parnas; mînia ajunge și face cît un Apollo (prin urmare, cît toate muzele la un loc). „…Sur ce sujet pour rimer avec grâce, Il ne faut pas monter au sommet de Parnasse […] La colère suffit et vaut un Apollon.” Înaintea lui Boileau, un alt poet satiric francez, Mathurin Régnier (1573-1613) spusese și el: „Et souvent la colère inspire de bons vers” (adeseori mînia inspiră versuri bune). Victor Hugo o numea „sfînta indignare”, ca de pildă în următorul pasaj, unde îl critică pe Voltaire: „...nu cunoștea altă emoție adevărată, decît aceea a mîniei, dar această mînie nu merge pînă la indignare, pînă la acea sfîntă indignare, care face pe poet, cum spune Iuvenal: ”Facit indignatio versum". Se folosește și forma: Furor instigat versum (furia ațîță versul). LIT.

Quod tentabam scribere, versus erat (lat. „Tot ce încercam să scriu, era vers”) Ovidiu, Tristiile (IV, 10, 26). Se folosește, cu vădită nuanță ironică, la adresa cuiva care e obsedat de vocația poetică. LIT.