vinovăție sf [At: CANTEMIR, I. I. I., 49 / Pl: ~ii / E: vinovat + -ie] 1 Starea celui vinovat (5). 2 (Asr) Abatere de la normele morale, juridice etc. susceptibilă de a fi sancționată. 3 (Înv) Acuzație formulată (în justiție) împotriva cuiva.

vinovăție s.f. Faptul de a fi vinovat; culpabilitate, vină. Un sentiment penibil de vinovăție (CĂL.). ♦ Starea unei persoane față de fapta sa ilicită și față de rezultatele ei. Vinovăția îl copleșise. ♦ Faptă comisă de cel vinovat. Își recunoaște vinovăția. • pl. -ii. g.-d. -iei. /vinovat + -ie.

VINOVĂȚIE, vinovății, s. f. Faptul de a fi vinovat, starea celui vinovat; culpabilitate, vină. Cu o umbră de vinovăție pe față, surîse șters. DUMITRIU, N. 40.

VINOVĂȚIE ~i f. Stare a celui vinovat de ceva; vină; culpabilitate. [G.-D. vinovăției] /vinovat + suf. ~ie

vinovăție f. culpabilitate.

vinovățíe f. (d. vinovat). Culpabilitate: a stabili vinovăția acuzatuluĭ.

vinovăție s. f., art. vinovăția, g.-d. art. vinovăției; pl. vinovății, art. vinovățiile (desp. -ți-i-)

vinovăție s. f., art. vinovăția, g.-d. art. vinovăției; pl. vinovății, art. vinovățiile

vinovăție s. f., art. vinovăția, g.-d. art. vinovăției; pl. vinovății, art. vinovățiile

VINOVĂȚIE s. v. vină.

VINOVĂȚIE s. abatere, culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, păcat, vină, (livr.) eres, (rar) prihană, (înv. și reg.) teahnă, (reg.) greș, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) cusur, săblaznă, scandal, smintă, sminteală, (fig.) rătăcire, (înv. fig.) rătăceală. (~ lui e de gravitate minoră.)

Vinovăție ≠ candoare, inocență, nevinovăție

VINOVĂȚIE. Subst. Vinovăție, vină, culpă, culpabilitate. Greșeală, greș (înv. și reg.), eroare, incorectitudine, abatere, rătăcire (fig.), păcat, păcătuire, sacrilegiu, impietate; păcatul strămoșesc (originar). Contravenție, ilegalitate, infracțiune, delict, recidivă, crimă. Învinovățire, învinuire, inculpare, acuzare, acuzație, imputare, imputație, incriminare, incriminație (înv.). Învinuit, inculpat, culpaș (înv.), împricinat, pricinaș (pop.), acuzat, pîrît; făptaș, făptuitor; infractor, contravenient, recidivist, delincvent, criminal, criminalist (înv.). Țap ispășitor (fig). Adj. Vinovat, de vină, culpabil, culpaș (înv.), greșit (înv. și reg.). Învinuit, acuzat, împricinat, pricinaș (pop.), incriminat. Vb. A fi vinovat, a fi în culpă, a se face vinovat, a greși, a păcătui, a intra (a cădea) în păcat (păcate), a-și face păcate cu cineva; a comite (a săvîrși) o infracțiune (un delict, o crimă), a contraveni. A purta vina, a se simți vinovat, a avea sentimentul vinovăției, a avea ceva pe suflet (pe conștiință), a fi (a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă, a da din colț în colț. A băga (cuiva) vină, a da (a arunca, a pune) vina pe cineva, a face cuiva o vină din (pentru) ceva, a găsi vinovat (pe cineva), a-i da cuiva greș (înv.), a-i face cuiva proces de intenții, a învinovăți, a învinui, a inculpa, a acuza, a pîrî, a imputa, a incrimina. A-și recunoaște vina, a-și pune cenușă în cap, a se învinovăți, a se învinui. V. constrîngere, eroare, hoție, ilegalitate, închisoare, înșelătorie, omor, pedeapsă.

NEMO PRAESUMITUR MALUS NISI PROBETUR (lat.) nimeni nu este socotit vinovat dacă nu se dovedește (vinovăția) – Principiu de drept roman.