înclinație sf [At: ENC. TEHN. 214 / V: in~, ~iune / Pl: ~ii / E: fr inclination] 1 Înclinare (1). 2 (Gmt) Unghi format de o dreaptă sau de un plan cu o dreaptă sau cu un plan de referință Si: înclinare (2). 3 Predispoziție.

ÎNCLINAȚIE, înclinații, s. f. 1. Tendință, aplecare, dispoziție, atracție (spre ceva); înclinare (2). Înclinația aceasta excesivă spre un anumit gen de tarafuri... face ca emisiunile de cîntece populare să fie lipsite de cele mai frumoase doine. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/2. Această înclinație de arheolog își avea explicația și folosul ei imediat. GALACTION, O. I 115. 2. (Geom.) Unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință; înclinare (3). ◊ (Astron.) Înclinație astronomică = unghiul dintre planul orbitei unui astru și planul orbitei pămîntului. (Fiz.) Înclinație magnetică = unghiul format de direcția cîmpului magnetic al pămîntului cu planul orizontal.

ÎNCLINAȚIE s.f. 1. Înclinare. 2. (Fig.) Vocație. 3. (Geom.) Unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință. ◊ Înclinație astronomică = unghiul format de planul orbitei unui astru cu planul orbitei Pămîntului; înclinație magnetică = unghiul format de direcția cîmpului magnetic al Pămîntului cu planul orizontal. [Gen. -iei, var. inclinație s.f. / cf. fr. inclination, lat. inclinatio].

ÎNCLINAȚIE s. f. 1. înclinare. 2. (fig.) vocație. 3. (mat.) unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință. ♦ ~ astronomică = unghiul format de planul orbitei unui astru cu planul orbitei Pământului; ~ magnetică = unghiul format de direcția câmpului magnetic terestru cu planul orizontal. (< fr. inclination, lat. inclinatio)

ÎNCLINAȚIE ~i f. 1) Unghi format de o dreaptă (sau un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință. 2) Dispoziție naturală; atracție înnăscută; vocație; predispoziție; atitudine. ~ către muzică. [G.-D. înclinației] /<fr. inclination, lat. inclinatio, ~onis

inclinație sf vz înclinație

înclinațiune sf vz înclinație

INCLINAȚIE s.f. v. înclinație.

inclinați(un)e f. 1. acțiunea de a (se) înclina: inclinațiunea capului; 2. fig. tendență naturală, dispozițiune: are inclinațiune la pictură; 3. iubire, simpatie: căsătorie de inclinațiune; 4. starea lucrului inclinat: inclinațiunea acoperișului; 5. Geom. relațiune de oblicitate; 6. Fiz. unghiu ce face acul busolei cu orizontul.

*inclinațiúne f. (lat. inclinátio, -ónis. V. închinăcĭune). Acțiunea de a saŭ de a te inclina: inclinațiunea capuluĭ, corpuluĭ. Povîrniș, pantă: inclinațiunea acoperemîntuluĭ. Fig. Dispozițiune, aplicațiune, tendență din natură: a avea inclinațiune spre muzică. Afecțiune, amor: căsătorie de inclinațiune. Fam. Persoană, lucru ĭubit. Geom. Oblicitate pe orizont saŭ a uneĭ liniĭ față de alta. Fiz. Unghĭu format de acu magnetic cu orizontu. Astron. Unghiu format de planu orbiteĭ uneĭ planete cu planu eclipticiĭ. – Și -áție și -áre.

înclinație (desp. -ți-e) s. f., art. înclinația (desp. -ți-a), g.-d. art. înclinației; pl. înclinații, art. înclinațiile (desp. -ți-i-)

înclinație (-ți-e) s. f., art. înclinația (-ți-a), g.-d. art. înclinației; pl. înclinații, art. înclinațiile (-ți-i-)

înclinație s. f. (sil. -ți-e), art. înclinația (sil. -ți-a), g.-d. art. înclinației; pl. înclinații, art. înclinațiile (sil. -ți-i-)

înclinație

ÎNCLINAȚIE s. 1. (MAT.) înclinare. 2. v. înclinare. 3. v. aptitudine. 4. v. simț. 5. v. tendință.

ÎNCLINAȚIE s. 1. (MAT.) înclinare. 2. (ASTRON., GEOGR.) înclinare, (înv.) plecare. (~ acului magnetic.) 3. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 4. acuitate, aplecare, aptitudine, înclinare, simț. (Are o profundă ~ pentru nuanțe.) 5. aplecare, dispoziție, înclinare, pornire, tendință. (~ de a exagera.)

ÎNCLINÁȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Aptitudine pentru o anumită activitate sau un anumit scop; aplicație, vocație, talent. 2. (MAT.) Unghiul (diedru) pe care-l face o dreaptă sau un plan cu un plan de referință. 3. (FIZ.) Î. magnetică = unghiul format de direcția câmpului magnetic terestru cu planul orizontal într-un anumit loc de pe suprafața Pământului. Are valoarea de 0- pe ecuatorul magnetic al Pământului și de 90- deasupra polilor magnetici N și S. A fost măsurată pentru prima oară în 1576 de R. Norman. 4. (EC. Pol.) Î. medie către consum = raportul dintre consumul final și venitul total. Î. marginală către consum = raportul dintre variația consumului final și variația consumului total. Î. medie spre economii = raportul dintre suma economisită și venitul total. Î. marginală spre economii = raportul dintre variația sumei economisite și variația venitului total.