întărâtare sf [At: MINEIUL (1776) 2ăj / V: (înv) ~rit~, ~rt~, ~terit~ / Pl: ~tări / E: întărâta] 1-2 (Aducere a cuiva într-o) stare de enervare, de surescitare Si: (înv) întărâtăciune (1-2), întărâtătură (1-2). 3 Instigare la violență a unui grup de oameni Si: (înv) întărâtăciune (3), întărâtătură (3). 4 Asmuțire a unui animal Si: (înv) întărâtăciune (4), întărâtătură (4). 5 Înfuriere. 6 Entuziasmare. 7 Ambiționare. 8 Agitare. 9 Incitare a cuiva să facă un lucru. 10 Pornire a unei pasiuni violente. 11 Intensificare a unei intemperii.

interitare sf vz întărâtare

întărtare sf vz întărâtare

întâritare sf vz întărâtare

înteritare sf vz întărâtare

ÎNTĂRÎTARE s. f. Acțiunea de a (se) întărîta; iritare, înverșunare, ațîțare. Sîngele mi se rădică și se suie în obraz De ciudă, de-ntărîtare, de durere, de necaz! HASDEU, R. V. 79.

înteritáre f. Ps. S. Întărîtare (acțiunea de a întărîta). Îngînare. Răpegĭune.

întărâtare s. f., g.-d. art. întărâtării; pl. întărâtări

întărâtare s. f., g.-d. art. întărâtării; pl. întărâtări

întărâtare s. f., g.-d. art. întărâtării; pl. întărâtări

ÎNTĂRÂTARE s. 1. v. asmuțire. 2. v. instigare.

ÎNTĂRÎTARE s. 1. asmuțire, ațîțare, provocare, stîrnire, (pop.) zădărîre. (~ cîinilor.) 2. ațîțare, incitare, instigare, instigație, provocare, stîrnire, tulburare, (rar) incitație, provocație, (pop.) zădărîre. (~ maselor.)