DUHOARE, duhori, s. f. Miros urât și greu; putoare. ♦ Atmosferă viciată, aer greu (dintr-un spațiu închis). – Contaminare între duh și [put]oare.

duhoare sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ori / E: duh + (put)oare] 1 Emanație rău mirositoare răspândită de ceva sau cineva. 2 Atmosferă viciată dintr-un spațiu închis. 3 (Reg) Spumă rău mirositoare pe care inundația o scoate la suprafața apei. 4 (Reg) Dogoare.

DUHOARE, duhori, s. f. Miros urât și greu; putoare. ♦ Atmosferă viciată, aer greu (dintr-un spațiu închis). – Probabil contaminație între duh și [put]oare.

DUHOARE, duhori, s. f. Miros greu și urît; putoare. Venea de undeva o duhoare grozavă de țarcuri de porci. DUMITRIU, N. 33. Onufrie își apucă între degete nasul încrețit de-o duhoare grea de gaz răzbătînd din fîn. CAMILAR, TEM. 181. Deschide ușa și intră. O duhoare grea și încropită o izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. 135. ♦ Atmosferă viciată, aer greu. Ca să nu piardă rîndul la muncă, mulți rămîneau noaptea pe loc, sforăind pînă la ziuă pe scaune, rezemați în coate la mesele de lemn, în duhoarea cafenelelor din port. BART, E. 288.

DUHOARE ~ori f. 1) Miros greu, neplăcut; putoare. 2) Aer închis, greu de respirat; nădușală. [Sil. du-hoa-] /duh + [put]oare

duhoare f. miros urît: un sânge mohorît și de rea duhoare ISP. [Derivat din duh, în sens de suflare grea].

duhoáre f., pl. orĭ (d. duh. V. și tihoare). Emanațĭune (suflare) puturoasă: duhoare de vin, de hoĭt.

duhoare s. f., g.-d. art. duhorii; pl. duhori

duhoare s. f., g.-d. art. duhorii; pl. duhori

duhoare s. f., g.-d. art. duhorii; pl. duhori

DUHOARE s. v. putoare.

DUHOARE s. infecție, împuțiciune, miasmă, putoare, (livr.) fetiditate, (înv.) duh, smreduire. (Simțea o ~ insuportabilă.)

Duhoare ≠ mireasmă, parfum