rumega [At: BIBLIA (1688), 136/50 / V: (îrg) ~măga, (reg) ruguma / Pzi: rumeg / E: ml rumigare] 1-2 vit (D. animale) A mesteca a doua oară mâncarea întoarsă din stomac. 3-4 vtr A mesteca. 5 vt (Dep; d. oameni) A mânca (1). 6 vr (Reg; d. obiecte de îmbrăcăminte) A se roade (16). 7 vr (În superstiții; d. păr) A cădea (11). 8-9 vti (Fig) A medita îndelung asupra unui lucru.

RUMEGA, rumeg, vb. I. 1. Intranz. (Despre animalele rumegătoare) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac. Se trezea cu mult înaintea zorilor. Asculta un timp cum rumegă boii la cară, apoi îi pătrundeau în auz alte zgomote ale pustiei. SADOVEANU, M. C. 35. Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești. REBREANU, I. 10. Cămilele și-au pregătit siesta Și rumegă culcate lîngă cort. TOPÎRCEANU, P. 72. 2. Tranz. A mesteca ceva în gură. Trecură întăi feciorii de împărați, îmbrăcați în zale și în aur, pe cai ce-și rumegau frînele în spume. VISSARION, B. 33. ◊ Fig. Voievodul rămase tăcut, cu o mișcare necontenită a fălcilor, rumegînd în măsele neliniște și mînie. SADOVEANU, F. J. 186. Tolăniți pe lîngă ape, Munții rumegă tăcere. LESNEA, I. 145. ♦ (Depreciativ, despre oameni) A mînca. Nici de la nașu-său nu a mai căpătat ce să rumege... cu ce să-și îndoape foalele. RETEGANUL, P. I 60. 3. Tranz. Fig. A medita pe îndelete asupra unui lucru, a-l examina îndelung, a-l relua mereu în cercetare. Lupu Chirițoiu, care-și rumega aceleași gînduri, se adresă acuma lui Luca cu imputare. REBREANU, R. I 133. L-a lăsat pe Ion să-și rumege bucuria, nedumerirea și teama. POPA, V. 311. Aceste lucruri, pe care Radu le rumegase multă vreme în capul lui... i se păreau foarte limpezi. VLAHUȚĂ, O. A. 114. Vulpoiul, rumegînd în mintea lui alte nezdrăvănii, îl rugă să-i dea voie a se duce mai întîi la o mănăstire. ODOBESCU, S. III 240.

A RUMEGA rumeg 1. intranz. (hrană, alimente etc.) A mesteca în gură. 2. tranz. fig. A analiza îndelung până în cele mai mici amănunte. /<lat. rumigare

rumegà v. 1. a mesteca din nou, vorbind de rumegătoare; 2. fig. a cugeta mereu la un lucru. [Lat. RUMIGARE].

ruguma v vz rumega

rumăga v vz rumega

RUMEGĂ VORBA, CA OAIA IARBA (Pr.) = Chibzuește mult înainte de a spune ceva.

rugumà v. Mold. a rumega. [Metateză din rumegà (cf. it. rugumare)].

rúgum, a -á, V. rumeg.

rúmăg, V. rumeg.

rúmeg, a -á v. tr. (lat. rúmigo, rûmigáre [și rûmĭnáre], a rumega; it. [Versilia] romicare, ven. rumegar, pv. romiar, fr. ronger, cat. sp. pg. rumiar. D. rom. vine rut. rumegati și rumenuvati). Mestec din noŭ, vorbind de rumegătoare. Fig. Mă tot gîndesc la ceva ca să pricep maĭ bine: a rumega cele învățate. – În nord și rúgum: boiĭ rugumaŭ (VR. 1911, 8, 224). Și rumăg.

rumega (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. rumeg, 3 rumegă; conj. prez. 1 sg. să rumeg, 3 să rumege

rumega (a ~) vb., ind. prez. 3 rumegă

rumega vb., ind. prez. 1 sg. rumeg, 3 sg. și pl. rumegă

rumeg.

RUMEGA vb. (franțuzism) a rumina. (Vitele ~.)

RUMEGA vb. v. mânca.

rumega vb. v. MÎNCA.

RUMEGA vb. (franțuzism) a rumina. (Vitele ~.)

rumega (rumeg, rumegat), vb. – (Despre animale) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac. – Var. Bucov. rumuga. Mr. aroamig, aromigare, megl. rumig(ari). Lat. rŭmĭgāre (Pușcariu 1483; REW 7440), cf. it. rugumare (ven. rumegar, sard. arrumigare, versil. romicare), prov. romier, v. fr. rungier, sp., cat. rumiar, port. romiar. – Der. rumegător, adj. (care rumegă); rumegătură (var. rugumătură), s. f. (pilitură de ferăstrău); rumeguș, s. n. (Munt., particule de lemn care cad la tăiere). Din rom. provin rut. rumegaty, remenuvaty (Miklosich, Wander., 11; Candrea, Elemente, 401).