AIUREA adv., adj. 1. Adv. în alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de interj., fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Var.: aiure adv.] – Lat. aliubi + re + a.

aiurea [At: CORESI, EV. IV/12 / V: ~re, ~ri, aurea / E: lat aliubi + -re + a] 1 av În alt loc, nedeterminat. 2 av (Îlav) Într-~^[1] Fără țintă. 3 av La întâmplare. 4 av (Fam; îe) A vorbi ~ A vorbi fără rost. 5 i (Fam) Nu este adevărat. 6 a (Fam) Zăpăcit. 7 av (Înv; îe) A călca într-~ A nu fi fidel. 8 av (Fam; îe) ~-n tramvai Fără sens. 9 av (Fam; îae) Fără țintă. 10 av (Fam; pex; îae) Greșit. corectat(ă)

AIUREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiure adv.] – Lat. aliubi + re + a.

AIUREA adv.. (Uneori în opoziție cu aici) În alt loc, în altă parte; undeva, departe. Eu cred c-a obosii pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cîntat Și tace-acum gîndind aiurea. COȘBUC, P. II 50. Danțul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plîngi, gîndind aiurea! EMINESCU, O. I 102. (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De aiurea = din alt loc, din altă parte. Pe aiurea = prin alte locuri, pe altundeva. Aș fi foarte mulțumită dac-aș obține și pe aiurea un rezultat atît de bun. ALECSANDRI, T. 1318. De pe aiurea = de prin alte locuri, de prin alte părți. Într-aiurea = a) (cu sens local) fără țintă. V. razna; b) (cu sens modal) la întîmplare, cu gîndul departe. Răsfoiam o carte într-aiurea. ◊ Ghiță Botgros e cu chef, dar nu se cumpănește, nici nu vorbește într-aiurea... SADOVEANU, O. I 74. ◊ Expr. A vorbi aiurea (sau într-aiurea) = a vorbi fără rost, a spune absurdități. (Fig.) Printre spice [vîntul] șoptește. Vorbind aiurea și-alintat. COȘBUC, P. I 88. (Familiar) A călca într-aiurea = a se abate de la calea dreaptă, a avea purtări rele. Iubești pe alta... – Ai nebunit? – Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea! ALECSANDRI, T. 1017. ◊ (Cu valoare de interjecție, familiar) Vom săvîrși masacre, domnule colonel? Destul se masacrează populația civilă... – Aiurea! Asta nu-i în dreptul d-tale de judecată. CAMILAR, N. I 151. ♦ (Adjectival, familiar) Zăpăcit, aiurit. E cam aiurea. – Variantă: aiure (ALECSANDRI, T. 111, KOGĂLNICEANU, S. 203) adv.

AIUREA adv. În alt loc, în altă parte; undeva, departe. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întîmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost. ◊ (Cu valoare de interjecție, fam.) Aiurea! N-ai dreptate. ♦ (Adjectival) Zăpăcit. [Var.: aiure adv.] – Lat. aliubi + re + a.

AIUREA adv. 1) Altfel decât trebuie; anapoda. 2) și adjectival Contrar regulilor moralei; rău; anapoda. [Sil. a-iu-rea] /<lat. aliubi + re + a

aiurea adv. 1. în alt loc; fig. cu gândul aiurea, distrat; 2. într’aiurea, fără șir, ca un nebun; vorbește într’aiurea, delirează, buiguește. [Lat. *ALIUBI, aiu-(re), cu un sufix amplificativ].

aĭúrea adv. (lat. aliorsum, a. î., de unde și fr. ailleurs. V. nicăĭurea și pururea). Trans. Mold. În altă parte, în alt loc: s’a dus aĭurea, doarme aĭurea. A fi cu gîndu aĭurea, a fi distrat. A vorbi într’aĭurea, a aĭura, a abera, a delira. – Vechĭ și aĭurele(a), aĭurile(a).

aierlea^[1] av vz aiurea

aire^[1] av vz aiurea

aiure av vz aiurea

aiuri¹ av vz aiurea

aurea av vz aiurea

într-aiurea av [At: DA ms / E: întru + aiurea] Aiurea (2).

❍AIRE(A), AIRI(LEA), AIR(E)LEA adv. Tr.-Carp. = AIURE(A), AIURI(LEA).

AIURE(A), AIURI adv. 1 Într’alt loc, alt-undeva: vr’o trei sute de oameni au purces din Tighinea în sus, nu știu la Iași merg, au aiure (NEC.). ¶ 2 De ~, loc. adv. Dintr’alt loc, din alte părți; din alte împrejurări, din alte fapte, din alte cărți, de la alții: neavînd Domnia putință de aiurea cu ce plini poruncile împărătești, s’au scornit un obiceiu pe vite (N. -COST.); pe ~, printr’alte locuri ¶ 3 A vorbi ~ sau într’~ , a vorbi ca un smintit, a visa deștept: ce-a pățit bătrînul, de vorbește într’aiurea? (ALECS.); a gîndi ~ sau într’~, a fi cu gîndul ~, a rătăci cu gîndul departe, a fi cu mintea dusă; a călca într’~, a nu fi statornic, credincios: te-am înțeles eu de mult că-mi calci într’aiurea (ALECS.). [lat. aliubi].

†AIURELE(A), †AIURILE(A) adv. Aiurea, alt-undeva: mergeau unii în țara muntenească, alții în țara leșească și pe aiurele pe unde puteau (MUST.).

AIURI² 👉 AIURE(A).

❍AIURLE(A) adv. Aiurea.

aiurea adv. (sil. a-iu-)

aiurea.

într-aiurea (pop.) loc. adv.

într-aiurea loc. adv.

AIUREA adv., adj., interj. 1. adv. altundeva, (Ban. și Transilv.) ainde, aindine. (A plecat ~.) 2. adv. v. anapoda. 3. adv. v. alandala. 4. adj. v. smintit. 5. interj. (fam.) sanchi!, (arg.) zexe! ( – Să faci așa cum ți-am spus! – ~!)

AIUREA adv., adj., interj. 1. adv. altundeva, (Ban. și Transilv.) ainde, aindine. (A plecat ~.) 2. adv. anapoda, prost, rău, (fam.) brambura. (Treburile mergeau ~. ) 3. adv. alandala, anapoda, (fam.) brambura. (Lucrurile erau puse ~.) 4. adj. aiurit, bezmetic, descreierat, nebun, smintit, țicnit, zănatic, zăpăcit, zurliu, (rar) dezmetic, (pop.) deșucheat, pălăvatic, silhui, (înv. și reg.) prilestit, (reg.) șucheat, tui, (Mold.) tuieș, zălud, zărghit, (înv.) turluliu, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) smucit, trăsnit, țăcănit. (Ce tip ~!) 5. interj. (fam.) sanchi!, (arg.) zexe! (-Să faci așa cum ți-am spus! – ~!)

Aiurea ≠ cumsecade

aiurea, adv. – 1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (< pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.

a o arde aiurea expr. (adol.) a vorbi mult și fără rost

a vorbi aiurea-n tramvai / ca să nu adoarmă expr. a spune lucruri fără sens; a face afirmații nefondate.