CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Niciun capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

capăt sn [At: TETRAEV. (1572), 243 / V: ~pet / Pl: ~pete / E: capete (pll cap)] 1 (Îoc mijloc, coadă) Partea de sus sau dinainte a unui obiect. 2 Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări Si: limită, margine, (înv) căpătâi (20). 3 (îlav) Din ~ până în ~ De la început până la sfârșit. 4 (Spc) Extremitățile osiei carului. 5 (Spc; îs) ~ ul sau coada inimii Parte a inimii care se află la spatele carului și trece afără din osie. 5 (Spc) Extremitățile de deasupra coardei ferăstrăului Si: cioace, mere. 6 (Spc) Extremitate a sulului în care este înțepenit zăvorul războiului de țesut. 7 (Îs) ~ petele picioarelor Brațele războiului de țesut, când sunt în prelungirea picioarelor. 8-9 (Îlaj; îlav) Fără ~ (Care este) fără sfârșit. 10 (Îs) În ~ În frunte. 11 (Îas) Exact. 12 (Îlav) Până la ~ Până la sfârșit. 13 (Îas) Până la ultimele consecințe. 14 (Îal) În mod consecvent. 15 (Îe) A pune (sau a da) ~ unui lucru A termina, a face să înceteze un lucru. 16 (Îlav) La ~ul lumii Foarte departe. 17 (Îe) A face ~ul cuiva A-i veni cuiva de hac. 18 (Îe) A o scoate (sau a o duce) la ~ cu ceva A termina cu bine ceva, a ieși dintr-o situație neplăcută. 19 (Îe) A o scoate la ~ cu cineva A se înțelege cu cineva. 20 (Îe) Nici un ~ de ață Absolut nimic. 21 (Îlav) Până la (sau într-)un ~ de ață Absolut tot. 22 (Îe) A scoate pe cineva în ~ A ruina. 23 (Îae) A pune pe cineva într-o mare încurcătură. 24 (Îe) A ieși în ~ A avea trai bun. 25 (Îae) A o sfârși bine. 26 (Îe) A umbla fără nici un ~ A umbla fără rost. 27 (După numerale) Exact. 28 Fragment, rămășiță de... 29 (Îvr; dan) Bucată, individ. 30 Capitol, paragraf, parte a unui text. 31 (Înv; folosit și adjectival) Căpetenie.

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Nici un capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

CAPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe «cap») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMINESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcătură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» ) Fragment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare. ▭ Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135.

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început. În capăt = în frunte; exact, deplin. Din capăt = de la început. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina. A da de capăt = a duce la bun sfîrșit. A scoate (sau a duce) ceva la capăt = a termina ceva (cu succes); a izbuti. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. 2. Fragment; rămășiță de... ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot. – Din pl. capete (< lat. capita).

CAPĂT ~ete n. 1) Extremitate a ceva (corp, suprafață, lucru, stare, perioadă de timp etc.); margine; extremă. ~ătul podului. ◊ Fără ~ fără sfârșit. De la ~ de la început. Până la ~ până la sfârșit. A pune ~ a face să înceteze. A da de ~ a duce la bun sfârșit. 2) Parte a ceva rămasă neconsumată sau neutilizată; rămășiță; rest. Un ~ de lumânare. /<lat. capita

capăt n. 1. margine, sfârșit: un capăt poeziei și pustiului să pun EM.; 2. fig. rezultat, scop: a scoate la capăt, a-și ajunge ținta, a reuși; a pune capăt, a sfârși; 3. început: a începe din capăt; 4. Mold. osie: să-i rup vreun capăt dela car CR. [Abstras din pl. capete. V. căpătâiu].

1) cápăt n., pl. capete (lat. caput, cápitis, pl. cápita. V. cap 2). Margine, sfîrșit: capătu lumiĭ. Vîrf: un capăt de ață. Muc, rest: capăt de lumînare, de țigară, de chibrit. Călăvie. A pune capăt unuĭ lucru, a face să înceteze, a-l opri. A scoate la capăt, a ajunge la rezultat, a termina bine. Pînă la capăt pînă la sfîrșit, pînă la urmă. De la capăt, de la’nceput. V. căpătîĭ.

capet sn vz capăt

capăt s. n., pl. capete

capăt s. n., pl. capete

capăt s. n., pl. capete

capăt, -pete.

CAPĂT s. 1. v. extremitate. 2. v. vârf. 3. v. cap. 4. v. extremitate. 5. v. căpătâi. 6. v. flanc. 7. cap, final, fine, încheiere, sfârșit, (înv.) concenie, coneț, cumplire, săvârșit, sfârșenie, sfârșitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.)

CAPĂT s. 1. cap, colț, extremă, extremitate, limită, margine, (înv.) sconcenie. (La celălalt ~ al țării.) 2. cap, extremitate, vîrf. (~ bastonului.) 3. bot, cap, cioc, vîrf. (~ al unui obiect ascuțit.) 4. cap, extremitate. (~ de dinapoi al bărcii.) 5. cap, căpătîi, extremitate. (La ~ patului.) 6. (MIL.) aripă, coastă, flanc, margine, (înv.) corn, mînecă. (~ al unei divizii.) 7. cap, final, fine, încheiere, sfîrșit, (înv.) concenie, coneț, cumplire, săvîrșit, sfîrșenie, sfîrșitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.)

AMORI FINEM TEMPUS NON ANIMUS FACIT (lat.) timpul pune capăt dragostei, nu judecata – Publilius Syrus, „Sententiae”, 35.

GUERRE À OUTRANCE (fr.) război până la capăt – Acțiune distructivă, tenace, perseverentă și necruțătoare.

a juca la două capete expr. (pub.) a fi oportunist; a se alia / a încheia înțelegeri cu parteneri ireconciliabili între ei.

a o scoate la capăt expr. a se descurca, a răzbi, a izbuti.

a-și pune capăt zilelor expr. a se sinucide.

joc la două capete expr. (pub., peior.) oportunism.

la capătul pământului expr. foarte departe.