fală sf [At: MOXA 403/5-12 / V: (înv) hva~, hfa~ / E: vsl χвалa] 1 Glorie. 2 (Îe) Faimă (1). 3 (Îvp) Fast¹. 4 Măreție. 5 Mândrie. 6 (Îlav) Cu ~ Cu mândrie. 7 (Pop; îe) A-i fi cuiva ~ (cu cineva sau ceva) A se mândri (cu cineva sau ceva). 8 (Pop; îe) A socoti (sau a ține, a avea) drept ~ A aprecia ca vrednic de laudă. 9 (Înv) Faptă de laudă. 10 (Înv) Merit.

FALĂ sf. 1 Slavă, glorie, mîndrie: Mînăstirile Secul și Neamțul, altădată fala bisericii române CRG. ¶ 2 Mîndrie deșartă, trufie, fudulie: creștea inima într’însul de bucurie și de ~ ISP.; tu cauți să-ți faci o ~ din viții pe care nu le ai ISP.; proverb: ~ goală, traistă ușoară CRG. RET., se zice despre săracul îngîmfat, mîndru, și despre cel ce se fălește cu multe, dar care în realitate n’are nimic ¶ 3 Paradă, pompă, strălucire: Ștefan purcese la biserică cu toată fala domnească ISP. [vsl. hvala].

FALĂ s. f. 1. Trufie, îngîmfare, înfumurare, orgoliu. Boierul, îndemnat de fala lui obișnuită, își scutura barba și umplea încăperea c-un glas detunător. SADOVEANU, O. VII 54. Vorba ceea: fală goală – traistă ușoară! CREANGĂ, P. 320. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Și de fală se dezbracă! ALECSANDRI, P. A. 44. 2. Motiv de a se mîndri cu ceva; mîndrie. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. O, calul meu! Tu fala mea, De-acum eu nu te voi vedea. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Regional) A(-i) fi fală (cuiva cu cineva sau cu ceva) = a se simți mîndru (de ceva), a se mîndri (cu ceva). Place-mi mîndra cinășea (= frumușică), Că mi-i fală-n tîrg cu ea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 3. Strălucire, măreție; pompă. În amîndouă părțile... păduri suiau peste păduri, ducînd pînă la cer fala fagului și a moliftului. GALACTION, O. I 281. Mîine, te-oi primi cu fală și mai cuvenit alai. DAVILA, V. V. 183. Sigismund se duse la Viena. În toate părțile fu primit cu aceeași fală. BĂLCESCU, O. II 165. 4. Glorie, faimă, renume. Un viitor de fală Ți se pune dinainte, ți s-așterne drum măreț. DAVILA, V. V. 56. Fală-n lume și mărire pentru tine-n veci să fie, O, Moldovo, țară mîndră! tu ce dai sfînta dreptate! ALECSANDRI, O. 74. Fală ți-am făcut Ție de voinic, Mie de cal bun! TEODORESCU, P. P. 56.

FALĂ f. 1) Atitudine de superioritate nejustificată față de alții; mândrie; măreție; semeție; îngâmfare; înfumurare. 2) înv. Manifestare publică sărbătorească. /<sl. hvala

fală f. rezultatul fălirii (legitime sau exagerate): 1. mândrie mare, glorie: bărbații mari sunt fala națiunii; 2. paradă, ostentațiune: o face de fală. [Slav. HVALA].

fálă f. fără pl. (vsl. hvala, laudă; bg. fala, rut. falá, hvalá; ung. hala, mulțămire. V. scofală). Vechĭ (hvală). Laudă. Azĭ. Glorie, mîndrie: acest om e fala țăriĭ. Trufie, fudulie, fanfaronadă, ostentațiune: acest om cheltuĭește numaĭ de fală.

hfalâ sf vz fală

hvală sf vz fală

FALĂ GOALĂ, TRAISTĂ UȘOARĂ (pr.) = Cel ce se laudă nu e cine știe ce de capul lui.

hválă, V. fală.

fală s. f., g.-d. art. falei

fală s. f., g.-d. art. falei

fală s. f., g.-d. art. falei

FALĂ s. v. paradă, pompă.

FALĂ s. 1. v. îngâmfare. 2. (concr.) glorie, mândrie. (El e ~ țării noastre.)

FALĂ s. 1. aroganță, fudulie, infatuare, înfumurare, îngîmfare, mîndrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate, (livr.) fatuitate, morgă, prezumție, suficiență, (rar) superbie, țanțoșie, (înv. și pop.) măreție, mărire, (pop. și fam.) ifos, țîfnă, (reg.) făloșenie, făloșie, (înv.) fălnicie, laudă, mărie, mărime, mîndrețe, pohfală, preaînălțare, preaînălțime, semețire, trufă, trufășie, zădărnicie. (~ lui este cu totul nejustificată.) 2. (concr.) glorie, mîndrie. (El e ~ țării noastre.)

fală s. v. PARADĂ. POMPĂ.

Fală ≠ modestie, simplețe

fală s. f. – 1. Glorie. – 2. Pompă, fast, strălucire. – 3. Splendoare, măreție. – 4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. – Var. (înv. hvală, hfală). – Megl. falbă. Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich, Slaw. Elem., 51), cf. bf. fal(ba), sb. fala. În megl. direct din bg. Sec. XVII. – Der. făleț, adj. (mîndru, trufaș), cf. sl. hvalĭcĭ, înv. și în Trans. de Vest; făli, vb. (înv., a slăvi; refl., a se lăuda, a se mîndri), din sl. hvaliti, cf. sb. faliti, bg. falim; fălie, s. f. (înv., fast, pompă; înv., orgoliu); falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș); fălnicie, s. f. (orgoliu, vanitate); fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut); făloși, vb. refl. (a se lăuda); făloșenie, s. f. (lăudăroșenie); fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la făli cu -ău, ca mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din mag. faló „mîncău”; după Lacea, Dacor., V, 399, din mag. füll „ureche”; DAR îl consideră necunoscut). Cf. pohvală.

AD OSTENTATIONEM (lat.) cu fală; cu mândrie; în mod ostentativ – A face un lucru ad ostentationem.