FURCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagmele) Furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea. Furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el. Furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna. Furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul. Furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Șezătoare la care se toarce cu furca (3). 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

furcă sf [At: PRAV. MOLD. 18 / Pl: ~rci, (Trs) ~uri / E: ml furca] 1 Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. Cf ciolpan, furcoi, furceriu, țăpoi, țunchinar, vărfar. 2 (Îe) Parc-ar fi puse (sau adunate) cu ~ Se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. 3-4 (Într-un joc de copii; îe) A umbla sau a sta ~ca A umbla sau a sta în mâini, cu picioarele ridicate. 5 (Îe) A fi aruncat din ~ A sta în dezordine. 6 (Reg; îe) A lua pe cineva cu ~ca lungă A lua pe cineva din scurt Si: a certa. 7 Cantitate de fân care se poate lua într-o furcă (1). 8 Întoarcere a fânului sau a grânelor cu furca (1). 9 (Îe) A avea de ~ cu cineva (sau cu ceva) A avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva). 10 (Îae) A avea dificultăți în rezolvarea unei probleme. 11 (Îe) A da (cuiva) de ~ A face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. 12 (Teh; îs) ~ca mașinii Unealtă sau organ de mașină sau extremitate a unui organ de mașină, constituită dintr-o bară care se ramifică, o dată sau de mai multe ori, în brațe simetrice sau asimetrice. 13 (Atm; îs) ~ca pieptului Extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el Si: furculița (4) pieptului, lingura pieptului, lingurea. 14 (Atm; îs) ~ca gâtului Extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el. 15 (Îs) ~ca puțului (sau fântânii) Stâlpul de care se sprijină cumpăna. 16 (Îs) -ca scrânciobului Stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul. 17 (Îs) -ca drumului Răspântie. 18 (Îs) -ca telefonului Parte a aparatului de telefon pe care stă receptorul. 19 (Îs) ~ de ridicat cablul Prăjină lungă pentru instalarea cablurilor. 20 Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. 21 (Mtp; îs) ~rcile pământului Cele șase furci pe care se sprijină pământul, în credințele populare. 22 (Înv; lpl) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 23 Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. 24 (Îs) ~ca dreaptă Furca (23) în care se pune caierul de lână, fuior, câlți etc. 25 (Îs) ~ca întoarsă Furca (23) în care se pun mici mosoare de borangic, pentru a-l răsuci. 26 (Pop) Tors cu furca (23) (la șezători). 27 Furcărie. 28 (Pop; îs) Vorbe de ~ Vorbe de clacă Si: flecăreală. 29 (Pop; îe) A nu avea de ~ A fi extrem de sărac. 30 (Pop; îe) A ține ~ (la ceva) A ține morțiș (la ceva). 31 (Pop; îe) A se ține ~ (cu cineva) A se certa continuu cu cineva. 32 (Pop; îe) A se certa ~ A se certa foarte tare. 33 (Îae) A se certa mereu. 34 (Pop; îe) A avea stupit la ~ A vorbi mult și cu plăcere. 35 (Îae) A avea chef de vorbă. 36 (Pop) Brațele războiului de țesut. 37 (Pop; îs; mpl) -rcă de urzit Fiecare dintre vergelele de lemn care susțin urzeala la războiul de țesut Si: (reg) furculiță (7). 38 Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 39 (Reg) Piscul carului Si: furcea (5). 40 (Reg) Parte a morii nedefinită îndeaproape. 41 (Pes) Suport în formă de cruce pentru sprijinirea undițelor. 42 (Muz) Mică pedală sau manivelă adaptată harpei sau altui instrument pentru a ridica cu jumătate de ton sunetele coardelor. 43 (Reg) Semn la urechile oilor.

FURCĂ (pl. -ci) sf. 1 🚜 Unealtă alcătuită dintr’o prăjină de lemn tare terminată prin doi sau trei craci ascuțiți și încovoiați, numiți „coarne”; cu ajutorul ei se strînge fînul, se întorc sau se cară snopii, etc. (🖼 2237) ¶ 2 pr. anal. Nume dat la diferite lucruri ce prezintă doi craci ca și furca; furca puțului, stîlpul, între cracii de sus ai căruia oscilează cumpăna puțului (👉 PUȚ): lîngă un puț părăsit, cu ghizdurile desfăcute și cu furca strîmbă LUNG.; furca scrînciobului, stîlpul orizontal de care e fixat scrînciobul; furca carului, numită și „pisc” sau „gruiu”, partea carului, fixată de osie, care leagă inima de proțap; 🫀 furca pieptului, extremitatea inferioară a sternului: fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului CAR. ¶ 3 💒 Fie-care din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești ¶ 4 Par cu două crăcane în partea de sus ce se împlîntă în pămînt la construirea unui pătul sau pentru alte scopuri ¶ 5 🐑 O crestătură ce se face la urechile oilor, numită și „furculiță” ¶ 6 pl. Spînzurătoare: într’acel loc ce au furat dobitocul acolo să-l spînzure în furci PRV. -MB. ¶ 7 🏛 Furcile caudine 👉 CAUDIN ¶ 8 Băț, la capătul căruia se leagă caierul (de cînepă, de in, de lînă) spre a fi tors (🖼 2238-2244); a da de ~, a da de făcut, de împlinit lucruri grele, istovitoare; a (mai) avea de ~, a avea încă unele lucruri grele de făcut, unele greutăți de învins; a bate ~, a bate sdravăn; a ținea ~, a ținea morțiș ¶ 9 Șezătoare, unde se toarce cu furca: cîntau cu toatele cînd erau la ~ ISP.; familiar: vorbe de ~, vorbe de clacă [lat. furca].

FURCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

FURCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. Voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. Caierul de burungic din furcă. NEGRUZZI, S. I. 107. ◊ (Poetic) Toamna, mîndră țesătoare, Pune furca-n brîul ei. ALECSANDRI, P. A. 156. ♦ Furcărie. Se ferea... d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă. ISPIRESCU, L. 51. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa rău. A aflat acest amor tainic și s-a certat cu dînsa furcă. FILIMON, C. 84. A da (cuiva) de furcă = a da (cuiva) mult de lucru, a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de lucru, de luptat cu cineva (sau cu ceva). Avusese atîta de furcă cu blestematul de motor. DUMITRIU, V. L. 129. Cu d-l Disescu... am avut de furcă anul trecut. GALACTION, O. I 25. Tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Și dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă! COȘBUC, P. II 284. (Popular) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere. 2. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn, terminată cu doi sau trei dinți încovoiați, de lemn (servind la strînsul fînului, la clăditul șirelor etc.) sau de oțel (servind și la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). Bătrînul întoarse furca cu coarnele în pămînt. SADOVEANU, M. C. 87. În ușa grajdului, alături, stătea Ichim cu furca de fier în mînă. REBREANU, R. II 210. Și de cîte ori lua cîte un snop în furcă și-l simțea că e greu, inima îi rîdea de bucurie. SLAVICI, O. I 238. ◊ Fig. [Șarpele] a ațintit pe copil și și-a fulgerat spre el furca limbii. SADOVEANU, D. P. 91. ◊ Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se zice despre lucruri aflate în dezordine. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. ♦ Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă. Se ducea să coboare din pod o furcă de fîn pentru cai. SLAVICI, O. I 252. 3. Nume dat la diferite unelte, lucruri etc. asemănătoare cu o furcă: a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Ștefan Turcu lăsă receptorul în furcă. MIHALE, O. 78; b) furca pieptului extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului. BART, E. 213. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului, La încinsul brîului. ALECSANDRI, P. P. 73; c) furca gîtului = extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau a fîntînii) = stîlpul pe care se sprijină cumpăna. A crăpat furca fîntînii. STANCU, D. 96. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72; e) furca scrînciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrînciobul; f) furca drumului = răspîntie. ♦ (Învechit) Spînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinți. Cu moarte să se omoare. În furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 4. Fiecare din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești. Am stat jos, lîngă furca tîrlei. GALACTION, O. I 64.

FURCĂ ~ci f. 1) Unealtă agricolă formată din câțiva dinți curbați, fixați într-o coadă de lemn, folosită la diferite lucrări. ~ de fier. 2) Cantitate de material care poate fi luată dintr-o singură dată cu această unealtă. 3) Unealtă constând dintr-o vergea de lemn la capătul căreia se pune caierul, pentru a-l toarce. 4) Obiect cu o parte bifurcată. ◊ ~ca telefonului parte componentă a aparatului de telefon pe care se pune receptorul. 5) Fiecare dintre stâlpii de care se fixează grinzile și care susțin acoperișul și pereții unei case țărănești. /<lat. furca

furcă f. 1. prăjină terminată în două-trei ramuri, coarne sau dinți, cu care se strânge fânul, se cară snopii de grâu; 2. prin analogie, tot ce seamănă unei furci, în special capătul celor două lemne ce trec printre osia și inima carului; furca pieptului, osul sternului, unde se întâlnesc coastele anterioare; 3. unealtă de tors: torsul se face cu ajutorul furcei și al fusului; a avea de furcă, a avea încă de lucru, de trecut peste greutăți: mai avem de furcă împreună; a da de furcă cuiva, a-i impune ceva penibil; 4. pl. Mold. stâlpii caselor țărănești; 5. pl. spânzurătoare: vrednic de furci (V. Caudine). [Lat. FURCA; sensurile figurate de sub 3 sunt luate din sfera țesutului]. ║ adv. 1. tare: a bate furcă; s’a certat cu dânsa furcă FIL.; 2. morțiș: a ținea furcă.

fúrcă f., pl. ĭ (lat. fŭrca, it. pv. cat. pg. forca, fr. fourche, sp. horca. D. rom. vine ngr. fúrka, spînzurătoare; bg. hurka, furcă, alb. furkă). Prăjină terminată cu doĭ saŭ maĭ mulțĭ cracĭ (de lemn orĭ de metal): a rîdica fînu cu furca. Vorbe aruncate cu furca, vorbe nesărate, fără spirit (V. țăpoĭ). Furca peptuluĭ, osu sternuluĭ. La unele puțurĭ, stîlpu vertical care ține cumpăna; la scrîncĭov, ceĭ doĭ marĭ stîlpĭ care susțin osia; la casa țărănească, stîlpiĭ care susțin cosoroabele (V. martac); la car, piscu, gruĭu; la bicicletă, pĭesa care cuprinde roata anterioară și în vîrfu căreĭa e fixat ghidonu. Băț în vîrfu căruĭa se leagă caĭeru (de lînă, de cînepă, de in) ca să fie tors. A avea de furcă (cu cineva, cu ceva), a avea de lucru, a avea încurcăturĭ. A te certa furcă (adv.) cu cineva, a te certa violent. Furcărie: s’aŭ adunat la furcă. Pl. Spînzurătoare: a perit în furcĭ.

ARIPĂ (pl. -ipe, -ipi) sf. 1 🐦 🐙 Partea corpului cu ajutorul căreia unele animale, în spec. pasările și insectele, se înalță, sboară și se susțin în aer (🖼 208): a bate din aripi; a tăia aripile ¶ 2 fig. (vorb. de lucruri nemateriale și morale): aripile credinței, gîndului; e timp de strîns aripile închipuirii... (I.-GH.) ¶ 3 fig.: aripile vîntulul, timpului, etc. ¶ 4 fig. Scut, ocrotire: Dumnezeu... să vă acopere cu aripa bunătăților sale (SLV.) ¶ 5 fig. A face, a prinde, a căpăta aripi, a căpăta putere, a ajunge cineva să se încreadă în sine, a ajunge la o situațiune, la avere; a-i tăia cuiva aripile, a-l lăsa fără ajutor, a-l împiedica de a mai face ceva; a ținea pe cineva sub aripa Iui, a-l apăra, a-l ocrotit ¶ 6 🐟 Pr. anal. Organul membranos care slujește peștilor spre a putea înnota 👉 ARIPIOARĂ ¶ 7 💒 Partea laterală a unei clădiri (🖼 209): aripa dreaptă a palatului; aripa bisericii, streașina de la turnul cel mai de sus ¶ 8 🎖️ Pr. anal. Partea laterală a unei armate așezate în ordine de bătaie: comandanții... alergau cînd la aripa dreaptă, cînd la aripa stîngă a oștirilor înșirate (GN.) ¶ 9 🐑 Laturea, marginea unei turme de oi; aripa oilor (HASD.), locul îngrădit unde stau oile în timpul nopții ¶ 10 Pr. ext. Ori-ce are forma sau felul de așezare al aripilor întinse ale unei păsări: furcă cu aripi 👉 FURCĂ; se văd cruci cu cîte două aripi (IRG.); aripile vîrtelniței, crucile, spetezele, fofelnițele vîrtelniței; cu ochelarii pe aripele nasului (BAS.) ¶ 11 🚗 Aripa unei trăsuri, apărătoarea de deasupra roților care împiedică să vie noroiul pînă sus (🖼 210); aripa unui fund de butoiu, una din cele două doage în formă de segment de cerc care alcătuesc părțile laterale ale unui fund de butoiu 👉 FUND; 🏚 aripa morii, partea morii alcătuită din scînduri legate între ele cu chingi, sau dintr’o cercevea acoperită cu pînză, și care, împinsă de vînt, pune în mișcare pietrele morii; moara poate avea 6, 8 și chiar mai multe aripi (👉 MOARĂ); aripa roții, lopată sau spetează prinsă între obezile roții la o moară de apă și în care, bătînd apa, pune în mișcare roata ¶ 12 ⛵ Pînză în formă de trapez la o corabie: ~ de gabier; ~ de sburător; ~ inferioară ¶ 13 pl. 🩺 Bucov. (MAR.) pop. Boală de copii mici care-i face să se încoarde, să bată din picioare și să plîngă mereu ¶ 14 🐙 (MAR.) ARIPA-GÎȘTEI, fluture mic, alb, ce se arată mai ales în lunile Iunie și Iulie (Pterophorus pentadactylus) (🖼 211) [lat. vulg. alapa].

FURCOIU (pl. -oaie) sn. 1 augm. FURCĂ ¶ 2 🚜 Furcă mare ce se întrebuințează mai ales la căratul fînului și al snopilor.

❍FURCUȚĂ (pl. -țe) sf. Trans. 1 dim. FURCĂ ¶ 2 Furculiță: vătavul îl cinsti cu o lingură, o ~ și un cuțit de argint RET. ¶ 3 🐕 Partea de la piciorul calului de la scobitura tălpii, alcătuită dintr’o materie cornoasă, mai moale și mai elastică; numită și „rîndunică”.

Caudine (Furci) f. pl. strâmtoare aproape de Caudium, la S.-E. de Capua, unde Romanii, învinși de Samniți, trecură sub jug; fig. a trece sub furcile caudine, a fi nevoit a face concesiuni umilitoare.

furcă s. f., g.-d. art. furcii; pl. furci

furcă s. f., g.-d. art. furcii; pl. furci

furcă s. f., g.-d. art. furcii; pl. furci

FURCĂ s. 1. (înv.) ostie. (Drac reprezentat cu furca în mână.) 2. (Transilv.) gearmăn, hantarig. (Furcă la fântână.) 3. v. braț. 4. v. pisc. 5. (ANAT.) furca-pieptului = (pop.) lingurea, lingurică, (reg.) lingura-pieptului. 6. (prin Mold. și Transilv.) cujeică. (Furcă de tors.) 7. (pop.) furcărie. (Șezătoarea la care se toarce se numește furcă.)

FURCĂ s. v. ostie.

FURCĂ s. 1. (înv.) ostie. (Drac reprezentat cu ~ în mînă.) 2. (Transilv.) gearmăn, hantarig. (~ la fîntînă.) 3. (TEHN.) braț, mînă, stîlp, (reg.) ciocan, cujbă. (~ la războiul de țesut.) 4. (TEHN.) pisc, (reg.) cîrlig, grui, popîrțac. (~ la car.) 5. (ANAT.) furca-pieptului = (pop.) lingurea, lingurică, (reg.) lingura-pieptului. 6. (prin Mold. și Transilv.) cujeică. (~ de tors.) 7. (pop.) furcărie. (Șezătoarea la care se toarce se numește ~.)

furcă s. v. OSTIE.

FURCI s. pl. v. spânzurătoare.

furci s. pl. v. SPÎNZURĂTOARE.

furcă (furci), s. f. – 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau trei dinți încovoiați. – 2. Furcoi. – 3. Cantitate de fîn care se poate lua cu furca sau furcoiul. – 4. Muncă agricolă făcută cu furca sau furcoiul. 5. Spînzurătoare. – 6. Stîlp sau băț de care se sprijină cumpăna puțului. – 7. Crăcană, par de susținere a unei greutăți, a unei crengi etc. – 8. Stern, os al pieptului. – 9. Stîlp, par, țăruș. – 10. Suport al sulului de urzeală, la războiul de țesut. – 11. Răscruce, bifurcație. – 12. La car, loitră. – 13. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. – Mr., megl. furcă, istr. furke. Lat. fŭrca (Pușcariu 678; Candrea-Dens., 693; REW 3593; DAR; Densusianu, GS, II, 317), cf. alb. furkë (Meyer 111; Philippide, II, 643; ar putea proveni din rom.), it., prov., cat., port. forca, fr. fourche, sp. horca. Der. furcărie, s. f. (Mold., șezătoare la care femeile torc lînă); furcătură, s. f. (bifurcație), cu suf. -tură (după Candrea-Dens., 696 și DAR, de la un lat. *fŭrcatūra); furcea, s. f. (furcuță; loitră de car), poate din lat. *fŭrcĭlla, cf. basc. murkila; furcer, s. m. (Trans., furcă cu dinții de fier); furchiță, s. f. (furcă de tors); (în)furcitură, s. f. (bifurcație; furcoi de fîn, căpiță); furcoaie, s. f. (cuier); furcoi, s. n. (furcă mare); furculiță, s. f. (Trans., furculiță); înfurci (var. înfurca), vb. (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Pușcariu 874 și Candrea-Dens., 694 îl derivau de la un lat. *infŭrcāre. – Din. rom. provine ngr. φουρϰουλίτσα; alb. furkë și furkuljitsë „furculiță”; bg. furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., XV, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195); bg. forkolica, fărkulica (Mladenov 660, care, totuși, derivă bg. furka direct din lat.); și mag. furkó (Drăganu, Dacor., VII, 199).

furcă, furci, s.f. – 1. Unealtă agricolă utilizată la strânsul fânului; furcoi. 2. Furculiță. 3. Lemnul pe care stă ulucul (la morile de apă). 4. Bifurcație, locul unde se despart două drumuri sau cursuri de apă; furcitură: „În ce furcă de pârău / Este-on brad înrămurat” (Bilțiu, 1990: 7). 5. Semn de recunoaștere în urechea oii; furculiță (Maram. Nord: Strâmtura). ♦ (onom.) Furcea, Furcia, Furcoi, nume de familie în Maramureș. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. furca „lemn bifurcat” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > ngr. furka „spânzurătoare”, bg. hurka „furcă” (Scriban).

furcă, furci, s.f. – 1. Unealtă agricolă utilizată la strânsul fânului; furcoi. 2. Furculiță. 3. Lemnul pe care stă ulucul (la morile de apă). 4. Bifurcație, locul unde se despart două drumuri sau cursuri de apă; furcitură: „În ce furcă de pârău / Este-on brad înrămurat” (Bilțiu 1990: 7). – Lat. furca.

FURCA DE PILOTAJ dispozitiv rotativ anexat unui ax vertical fixat în sol, la care se atașează un mâner în formă de „D”. Furca de pilotaj permite unui aeromodel să zboare, nepilotat de sportiv, până la terminarea combustibililor.

NATURAM EXPELLES FURCA, TAMEN USQUE RECURRET (lat.) alungi natura cu furca, dar ea se va întoarce în goană mereu – Horațiu, „Epistulae”, I, 10, 24. Zadarnic încerci să îngrădești firea, ea își impune legile.

Furcile caudine (lat.) – Caudine vine de la numele unui vechi orășel din Italia: Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strîmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut, dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mîndru – Samniții – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai rușinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.) și sînt povestite de Titus Livius în cartea IX De la fundarea Romei (vol. II, Ed. Științifică, 1959, p. 229-239). Samniții, vlăguiți de atîtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis și toți prizonierii înapoi și le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea. Mînios față de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un șiretlic, oștile romane în defileul numit „Furcile caudine” și nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decît după ce au depus armele și veșmintele și după ce au trecut sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite. Expresia „a trece prin furcile caudine” a intrat în toate limbile spre a desemna acceptarea, de nevoie, a unor condiții grele, înjositoare. În poezia Un cîntec barbar, Coșbuc scrie: „În togă, plîngînd de rușine, I-om trece prin furci caudine”. IST.

Naturam expelles furca, tamen usque recurret (lat. „Înlătură naturalul cu furca și mereu va reveni alergînd”) versul 24 din Epistola a zecea a lui Horațiu (cartea I) – Sensul este că, oricît ne-am strădui (prin contrafaceri, prin schimonoseli etc.), nu putem înlătura ceea ce e natural. El se va impune ca o forță împotriva căreia vom lupta inutil. Citatul, în original, a fost folosit pînă spre mijlocul secolului al XVIII-lea, cînd scriitorii au început să se servească numai, sau aproape numai, de versiunea franceză, căci autorul dramatic francez Destouches, în comedia Le glorieux (Trufașul), apărută în 1732, reluînd ideea lui Horațiu, a formulat-o mai scurt și mai ușor de memorat. În scena a V-a din actul 3, eroina îi spune personajului principal, „trufașul”, un conte țîfnos și vanitos, reproșîndu-i aerele și îngîmfarea: „Nu pot a-ți spune: schimbă-ți caracterul; Nu ne putem schimba, se știe; Alungă naturalul și-n galop o să revie.” În original: Chassez le naturel, il revient au galop. La Fontaine a tratat aceeași idee horațiană în fabula sa: Pisica metamorfozată în femeie. LIT.

a da de furcă expr. a face cuiva greutăți.