NUME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care se arată cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim; obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo să-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

nume sn [At: COD. VOR. 2/5 / V: (îrg) ~măr (Pl: ~e), (înv) nome, ~mi (îvr) ~n (reg) lu~ sn și (nob) sf, (nob) ~ne / Pl: ~, (reg) ~muri / E: ml nomen] 1 Cuvânt sau grup de cuvinte care desemnează o ființă sau un lucru, o acțiune, un fenomen, o noțiune etc. și prin care se individualizează o ființă, un obiect etc. dintr-o anumită categorie Si: denumire, numire (3). 2 (Îs) ~ de (sau, reg, din) botez sau ~ mic Nume care se dă unei persoane la naștere Si: prenume. 3 (Îs) Ziua ~lui sau (rar) zi de ~ Zi în care se sărbătoresc cei ce poartă numele sfântului prăznuit în acea zi de biserică Si: onomastică. 4 (Pex) Sărbătoare organizată cu prilejul zilei numelui. 5 (Îs) ~ de familie, ~ patronimic, (sau, reg, după naștere) Nume pe care îl poartă toți membrii unei familii și care se transmite de la părinți la copii. 6 (Spre deosebire de poreclă; îs) ~ bun Nume (1) adevărat al cuiva. 7 (Îs) ~ topic (sau de loc) Toponimic. 8 (Îla) Fără (de) ~ Care nu este cunoscut, identificat. 9 (Pex; îal) Lipsit de importanță Si: obscur. 10 (Îal) Care impresionează puternic prin grandoare, intensitate, importanță. 11 (Îlav) Pe ~ Adresându-se cu numele. 12 (Îal) Direct. 13 (D. acțiuni comerciale; îal) Cu valoare nominală. 14 (Îlav) În (sau, înv, drept, cu, pe) ~le cuiva (sau a ceva) Invocând numele cuiva sau a ceva, în special al unei divinități, ca simbol al unei credințe. 15 (Îal) În cinstea cuiva. 16 (Pex; îal) Prinos adus cuiva, în special unei divinități. 17 (Îal) Din partea cuiva. 18 (Îal) Invocând autoritatea, puterea cuiva. 19 (Îal) În locul cuiva. 20 (Îe) A spune (sau a zice cuiva, a chema, pop, a striga pe cineva sau ceva) pe ~ A rosti (cu voce tare) numele (1) cuiva Si: a numi¹ (1). 21 (Pex; îae) A spune răspicat, fară ocolișuri. 22 (Îe) Zi-i pe ~! Spune-mi numele lui, de care momentan nu-mi amintesc. 23 (Îae) Se spune când cineva nu-și amintește pe moment denumirea exactă a unui obiect. 24 (Îe) Să nu-mi (mai) zici (sau spui) pe ~ dacă... Să nu mă mai recunoști dacă... 25-26 (Îcn; îe) A (nu) lua (cuiva ceva) în ~ de rău A (nu) interpreta greșit sau cu rea-voință vorbele cuiva. 27-28 (Pex; îae) A (nu) se supăra. 29-30 (Îe) A lua sau (rar) a avea (pe cineva) în ~ de bine (sau de rău) A (nu) aprecia pe cineva. 31 (Fam; îe) A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în (sau la) ~le tatălui A lovi pe cineva drept în frunte (în locul unde se miruiesc creștinii). 32 (Îe) Pentru ~le lui Dumnezeu (sau al cerului)! Exclamație care subliniază, întărind, o rugăminte. 33 (Îae) Exclamație care exprimă indignare, nedumerire, exasperare. 34 (D. o proprietate, un act etc.; îlav) Pe ~le (cuiva) Înscris ca proprietate legală a cuiva. 35-36 (Îal) (Fiind numit) cu numele (1) cuiva. 37 (Îlav) Cu ~le ... sau cu ~ de... Având numele (1) de... Si: numit. 38 (Îe) A cunoaște (ceva) numai din ~ A cunoaște ceva din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. 39 (Rar; îe) A nu cunoaște (ceva) nici de ~ A nu fi auzit despre ceva. 40 (Îe) A auzi de ~le cuiva A cunoaște din auzite, din reputație. 41 (Îe) A nu (mai) ști (sau auzi) cuiva de ~ sau a nu (mai) ști (sau auzi) de ~le cuiva A nu mai ști nimic despre cineva plecat departe. 42 (În imprecații; îae) Îndemn adresat cuiva de a pleca și de a nu se mai întoarce niciodată. 43 (În imprecații; îe) Veniți-ar sau pieriți-ar ~le sau să nu-ți mai aud de ~, nu ți-aș mai auzi de ~, acolo să-ți rămână ~le Se spune unei persoane insuportabile. 44 (Îae) Se spune cuiva pe care nu vrei să-l mai revezi niciodată. 45 (Îae) Se spune cuiva căruia îi dorești moartea. 46 (Rar) Persoană. 47 (Rar) Ființă. 48 (Fiz) Sens. 49 (Fiz) Semn. 50 (Urmat de determinări care arată felul) Calificativ pe care îl are cineva sau care i se atribuie cuiva. 51 Titlu. 52 Rang. 53 (Îlav) Cu (sau sub) ~ de... (sau că... sau, rar, urmat de un genitiv) sau (rar) cu ~le să... Cu titlul de... 54 (Îal) Sub formă de... 55 (Îal) Sub pretext că... 56 (Îal) Pe motiv că... 57 (Îe) Sub nici un fel de ~ În nici un caz. 58 (Îlav) (Numai) cu ~le De formă, fără să corespundă realității. 59 (Pex; îal) În aparență. 60 (Înv; îlav) (În) ~ de... Socotind că... 61 (Îal) Recunoscând drept... 62 (Îal) Ca și... 63-64 Reputație (bună sau) rea Si: faimă, renume. 65-66 (Îe) A scoate (sau a scorni, a face, a-i ieși cuiva) ~ (rău) A (se) vorbi de rău despre cineva. 67-68 (Îae) A se afla sau a pune pe cineva într-o lumină defavorabilă. 69 (Îe) A-și face (un) ~ A ajunge cunoscut, vestit, prin acțiuni pozitive. 70 (Îae) A-și face o carieră. 71 (Îe) A-i merge (cuiva) ~le că... A i se duce cuiva vestea că... 72 Denumire ironică dată cuiva în legătură cu activitatea sa sau cu o trăsătură caracteristică, fizică sau psihică Si: poreclă. 73 (Grm) Tennen generic pentru părțile de vorbire care se declină, în special, pentru substantiv și adjectiv. 74 (Grm; pgn) Substantiv. 75 (Grm; înv; îc) (În-)loc-de-~ Pronume. 76 (Grm; îs) ~ comun Substantiv comun. 77 (Grm; îs) ~ propriu Substantiv propriu. 78 (Îs) ~ predicativ Cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul nominal al unei propoziții. 79 (Îs) ~ de agent Substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe autorul acțiunii. 80 (Îs) ~ de acțiune Substantiv care exprimă o acțiune concepută ca obiect. 81 (Reg) Pretext. 82 (Reg) Motiv.

NUME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo sa-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

NUME, nume, s. n. 1. Cuvînt prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. Știu c-a nemerit-o bine de ți-a pus numele Chirică. CREANGĂ, P. 149. Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I 177. Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din împuternicirea cuiva. Nu știu, amice, dacă să-ți prezint sau nu mulțumiri în numele rubedeniilor. CAMIL PETRESCU, U. N. 32. M-am angajat în numele dumneavoastră. ALECSANDRI, T. I 290; b) invocînd ceva (puterea, autoritatea cuiva). La săbii copii, în numele lui Irod-împărat. ALECSANDRI, T. I 86. Să-și reclame... libertatea sa în numele suvenirilor istorice. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. Pe nume = rostind numele (cuiva). Dănilă însă a început a-i striga pe nume. CREANGĂ, P. 59. Blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Nimeni nu vrea să-mi zică pe nume! HASDEU, R. V. 147. Cu numele sau cu nume de... = numind, numit, avînd numele de... Au rămas în sfîrșit singur numai cel mai mic fiu, cu numele Crusoe. DRĂGHICI, R. 3. S-a sculat mai an Bădica Troian Ș-a încălicat P-un cal învățat Cu nume de Graur. TEODORESCU, P. P. 145. Pe numele cuiva = (despre o proprietate, un act etc.) înscris ca proprietate legală a cuiva. Să afli după un an, doi că-și durează o casă cu trei etaje, pe numele nevestii. C. PETRESCU, C. V. 186. Zi-i pe nume... = spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui. Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? – Zi-i pe nume să ți-l spun. CREANGĂ, P. 245. În (sau pentru) numele lui dumnezeu v. dumnezeu. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi pe cineva drept în mijlocul frunții; a lovi la mir. Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui și vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. SADOVEANU, B. 123. Îi mai trage și-n numele tatălui una! CREANGĂ, P. 55. (Familiar) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă disprețuiești dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... Dacă nu te-oi face eu să izbutești, să nu-mi mai zici pe nume. ISPIRESCU, la TDRG. A cunoaște pe cineva numai după nume = a cunoaște pe cineva din auzite, nu personal. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu avea nici un fel de veste despre cineva. Nu li s-au mai auzit, nimică de nume. SBIERA, P. 22. Ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo să-ți rămîie numele. Să nu mai aud de numele tău! CREANGĂ, P. 47. ◊ Nume de botez (sau nume mic) = prenume. Nume de familie = denumire a unei persoane care se transmite de la părinți la copii. 2. Calificativ, atribut; p. ext. titlu, rang. Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume. EMINESCU, O. I 82. Mintea atunci bate-n palme și cu glas le mulțumește, Dînd nume de faptă bună focului ce le pornește. CONACHI, P. 278. Avea numai un nume de împărat, iar încolo era la toate... nătărău. GORJAN, H. I 48. ◊ Loc. adv. (Numai) cu numele = (numai) în aparență, de formă. Era domn numai cu numele. Sub (rar în) nume de... = ca, drept, anume. Să se ducă la dînsul supt nume de sol. GORJAN, H. I 2. În nume de om mort l-ați lăsat. TEODORESCU, P. P. 383. ◊ Expr. A lua (sau a avea) pe cineva (sau ceva) în nume de bine (sau de rău) = a privi pe cineva sau ceva cu ochi buni (sau răi), a aproba (sau a dezaproba), a ține (sau a nu ține) la cineva (sau ceva). Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, L. 185. A-i lua (cuiva ceva) în nume de bine (sau de rău) = a se arăta mulțumit (sau nemulțumit) de ceva. 3. Reputație, renume, faimă. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume. COȘBUC, P. I 277. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 62. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. De vrei să ai nume bun, nu te uni cu cei răi. ◊ Expr. A scoate (sau a scorni cuiva) nume = a face cuiva reputație rea. Scoată-mi nume cît or vrea! COȘBUC, P. I 203. A-i ieși (cuiva) nume rău v. ieși. 4. (Regional) Pretext, motiv. Să urcă în pod, cu numele să le aducă slănină. RETEGANUL, P. V 42. 5. Calificativ care se adaugă la numele cuiva, pornind de la o însușire caracteristică sau de la un obicei al persoanei respective; poreclă. Tot Nichifor Coțcariul i-a rămas bietului om numele și pînă în ziulica de astăzi. CREANGĂ, P. 136. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndală. NEGRUZZI, S. I 247. Frumos nume că-mi stîrnea. ȘEZ. I 143. 6. (Gram.) Denumire comună sub care se grupează, în unele gramatici, substantivul, adjectivul, pronumele și numeralul. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv derivat dintr-un verb și indicînd pe autorul acțiunii.

NUME n. 1) Denumire dată unei ființe sau unui obiect pentru a le individualiza. ◊ ~ mic prenume. ~ de botez nume care se dă când se botează copilul. ~ de familie nume purtat de membrii aceleiași familii și transmis de la părinți la copii. Ziua ~lui onomastică. A spune (sau a zice) pe ~ a) a rosti numele cuiva; b) a se adresa cu numele; b) a numi direct, fără ocolișuri. Zi-i pe ~! a) spune-mi numele (că l-am uitat); b) numește direct! Să nu-mi (mai) zici pe ~ se spune când cineva este ferm convins de un lucru și vrea să-l creadă și alții. A da (sau a pune) ~ a (de)numi. Cum ți-i ~le? cum te cheamă? În ~le cuiva sau a ceva a) pentru binele sau pentru cauza cuiva sau a ceva; b) din partea cuiva sau a ceva; din împuternicirea cuiva. În ~le legii având la bază prescripțiile legii. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de ~ a nu mai ști nimic despre cineva; a nu mai avea nici o veste despre cineva; a-i pierde urma. Să nu-ți mai aud de ~ nu mai vreau să știu de tine. 2) Cuvânt prin care este calificat cineva sau ceva; calificativ. ◊ Cu (sau sub) ~ de prezentându-se ca; sub formă de; în chip de. A (nu) lua în ~ de rău a (nu) presupune că cineva intenționează ceva rău; a (nu) se supăra. 3) Supranume dat unei persoane (de obicei, în batjocură), bazându-se pe o trăsătură caracteristică a acesteia; poreclă. 4) Opinie publică bună sau rea despre cineva sau ceva; faimă; reputație. ◊ Cu ~ vestit; renumit. Fără (de) ~ a) care nu este cunoscut publicului; b) care nu este identificat; anonim. A-și face un ~ a fi cunoscut publicului printr-o activitate prodigioasă. A lăsa un ~ a lăsa o faimă bună. A-i merge ~le a i se duce vestea. 5) ling. Denumire comună pentru substantiv, adjectiv, pronume și numeral. ◊ ~ comun substantiv comun. ~ propriu substantiv propriu. ~ de agent autor al acțiunii, exprimat printr-un substantiv sau un adjectiv derivat de la un verb. ~ predicativ parte nominală a predicatului. /<lat. nomen

nume n. 1. vorbă ce servă a desemna o persoană sau un lucru; 2. Gram. cuvânt ce exprimă noțiunea de ființe sau de calități: numele poate fi substantiv sau adjectiv; 3. nume propriu: nume de botez, de familie; 4. fig. reputațiune: i-a scos un nume bun, rău; cu numele, în aparență: era rege numai cu numele; 5. persoana însăș, lucrul însuș: în numele regelui, în numele legii. [Lat. NOMEN].

núme n., pl. tot nume ca clește, foale, foarfece, vintre (vechĭ númene și númere, lat. nômen, pl. nomina, rudă cu nóscere, a cunoaște; scr. nâman, vgr. ónoma, germ. name; it. pg. nome, sard. lumene [vechĭ numen], fr. cat. nom, sp. nombre). Cuvînt care înseamnă un lucru saŭ o persoană: „gheață” e numele apeĭ solidificate, Traĭan e numele unuĭ împărat al Romanilor. Cuvînt, titlu, calificațiune: numele de „patrie” a maĭ scump de cît cel de „familie”. Fig. Renume, reputațiune: domnu Moldoveĭ Ștefan șĭ-a cîștigat numele de „cel Mare”. Nume apelativ saŭ comun, cuvînt care arată orĭ-ce ființă saŭ lucru din aceĭașĭ specie, ca: om, mașină. Nume propriŭ, nume care dezignă numaĭ a anumită ființă saŭ lucru: Pe vecinu nostru îl cheamă „Ștefan”. Numele unuĭ celebru cal din mitologie era „Pegas”. Spadeĭ luĭ Roland îĭ zicea „Durandal”. Nume colectiv, care arată un lucru compus din maĭ multe, altele, ca: pădure. Nume material, aceĭa care arată materia indiferent de cantitate, ca: fer. Nume de botez, cel purat de fiecare membru al uneĭ familiĭ în parte și care se dă la botez. Nume de familie, cel purtat în comun de toțĭ membriĭ familiiĭ și pe care-l perde femeĭa care se mărită (că ĭa numele bărbatuluĭ). Nume de războĭ, poreclă, pseŭdonim al soldaților, al artiștilor. Nume mare, nobil, ilustru. Nume bun saŭ răŭ, renume bun saŭ răŭ. A pune nume cuĭva, a-ĭ da nume. A-ĭ da nume răŭ, a-ĭ face reputațiune urîtă. A lua ceva în nume de răŭ, a te supăra de ceva, a considera răŭ. Cu numele, nominal, pe hîrtie, dar nu și în realitate: el e stăpîn numaĭ cu numele. După nume, din nume, din auzite: îl cunosc din nume. În numele cuĭva, din partea luĭ, autorizat de el: în numele tatăluĭ, al legiĭ; în considerațiunea uneĭ persoane saŭ unuĭ lucru: în numele a tot ce aĭ maĭ scump. A lovĭ în numele tatăluĭ (Fam. Iron.), a lovi în frunte, la mir, acolo unde ducĭ mîna cînd facĭ cruce și zicĭ „în numele tatăluĭ”.

lume² sn vz nume

nome sn vz nume

număr² sn vz nume

numen² sn vz nume

numene sn vz nume

numi² sn vz nume

FECIORII CEI BUNI ADAUG ȘI CRESC NUMELE PĂRINȚILOR LOR (n. Costin).

NOMINA STULTORUM UBIQUE LOCORUM (lat.) = Numele nebunilor se găsește pretutindeni. Se referă la cei care au obiceiul să-și însemne numele lor prin toate locurile.

SINE NOMINE VULGUS (lat.) Mulțimea fără nume.

nume s. n., art. numele; pl. nume, art. numele

nume s. n., art. numele; pl. nume, art. numele

nume s. n., art. numele; pl. nume

nume sg. și pl.

+nume predicativ s. n., pl. nume predicative

NUME s. 1. denumire, numire, (livr.) denominație, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?) 2. nume de botez v. prenume; nume de familie = patronim, patronimic, (înv. și reg.) poreclă; nume mic v. prenume. 3. v. poreclă. 4. v. apelativ. 5. v. substantiv. 6. v. reputație.

NUME s. 1. denumire, numire, (livr.) denominație, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?) 2. nume de botez = prenume, nume mic, (impr.) pronume; nume de familie = patronimic, (înv. și reg.) poreclă; nume mic = prenume, nume de botez, (impr.) pronume. 3. poreclă, supranume, (livr.) cognomen, (franțuzism) sobrichet, (înv. și reg.) sclitadă, (Olt., Munt. și Transilv.) ponos, (înv.) poreclitură. (I-a pus ca ~...) 4. apelativ, atribut, calificativ. (Îl cheamă cu ~: băiete!) 5. (GRAM.) substantiv. 6. faimă, renume, reputație. (Se bucură de ~ rău.)

nume (nume), s. n. – 1. Denumire. – 2. Faimă, reputație. – Mr. numă, megl. numi, istr. lume. Lat. nōmĕn (Pușcariu 1206; Candrea-Dens., 1558), cf. it. port. nome, fr., cat. nom, sp. nombre. Der. este cam neregulată, făcută pe baza nominativului, ca și în alte idiomuri romanice (cf. totuși sard. lumene) și cu un schimb o › u care se explică în general prin influența lui număr. Mai curînd e vorba de o confuzie deja în lat., între nōmĕn „nume” și nūmĕn „voință divină”, cf. în nume de bine „sub auspicii bune”, unde nume pare să reprezinte lat. nūmĕn. Der. anume, adv. (adică, după nume; în detaliu; intenționat, înadins); anumit, adj. (cert, determinat), formație neologică; numi, vb. (a chema, a pune nume; a desemna); numire, s. f. (desemnare); numitoare, s. f. (înv., nominativ); numitor, s. m. (mat.); denumi, vb. (a pune nume), după fr. dènomer; supranume, s. n. (poreclă), după fr. surnom; supranumi, vb. (a porecli), din fr. surnommer. – Cf. pronume.

NUME s. n. (< lat. nomen): 1. cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim și individualizăm persoane, ființe, lucruri, fenomene etc. ◊ ~ patronimic: n. format de la numele tatălui cu ajutorul unui sufix special (la vechii greci). ◊ ~ onomastic: n. de persoană, ca de exemplu Gheorghe, Dan, Septimiu, Petrescu, Bitoleanu, Vlăduț etc. ◊ ~ de botez (mic): n. care individualizează persoana, ca individ izolat; prenume, ca de exemplu Alexandru, Ion, Cristian, Nicolae, Dumitru, Mana, Elena, Eugenia, Alina, Ioana etc. ◊ ~ de familie (mare): n. purtat de toți membrii unei familii și transmis de părinți urmașilor de sex masculin, ca de exemplu Marincea, Săvulescu, Bărbuleanu, Mitrache, Sturzoiu etc. 2. termen folosit pentru substantiv, în general: parte de vorbire care „numește” persoane, ființe, lucruri, fenomene etc. În antichitate și în evul mediu n. era un termen generic folosit pentru toate cuvintele ce se declină (substantiv, adjectiv, pronume și numeral). Termenul a rămas până astăzi cu această accepție. ◊ ~ comun: v. substantiv comun. ◊ ~ propriu: v. substantiv propriu. ◊ ~ de agent: substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe autorul acțiunii, ca de exemplu muncitor, tăietor, spoitor, supraveghetor, inițiator, scriitor etc. ◊ ~ de acțiune: substantiv provenit dintr-un infinitiv lung, ca de exemplu cântare, trecere, sosire etc.; dintr-un supin: citit, cusut, arat, semănat etc.; dintr-o temă verbală cu un sufix: socoteală, îmbulzeală, băteală etc. ◊ ~ hipocoristic: v. hipocoristic. ◊ ~ predicativ: n. (substantiv, adjectiv sau numeral în nominativ, în acuzativ, în genitiv sau în dativ) care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul nominal al unei propoziții, ca în exemplele „...în masa omenirii eu sunt un număr trecut la statistica populației” (I. L. Caragiale); „...ziua următoare, deșteptându-se din somn, Ghiță era neliniștit” (I. Slavici); „Răducane, una și cu una fac două” (B. Șt. Delavrancea); „Alexandru este al șaselea care sosește atât de târziu” etc. N. predicativ se mai poate însă exprima și prin pronume, verb la un mod nepersonal, adverb și interjecție: „Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi” (T. Arghezi); „Pământul este al nostru, că noi îl muncim” (L. Rebreanu); „Natura va fi totdeauna aceeași” (C. Bolliac); „Altul este al tău suflet” (M. Eminescu); „Mama... ajunsese a crede că am să ies al doilea Cucuzel” (Ion Creangă); „Rămase... uitându-se la ea ca la o arătare” (I. Slavici); „Acolo învălmășeala brazilor era de neînchipuit” (Geo Bogza); „Așa-i turcu-n vitejie” (G. Coșbuc); „...dacă o află și a doua oară, e vai de steaua ei” (Folclor). ◊ ~ predicativ simplu: n. predicativ exprimat printr-un singur cuvânt reprezentant al unei părți de vorbire (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ predicativ complex: n. predicativ exprimat printr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de întărire, de precizare, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Haina este tot gri”; „El este chiar neatent”; „Ușa era numai întredeschisă”; „Mărul era doar înmugurit”; „Scara este cam șubredă”. ◊ ~ predicativ multiplu: n. predicativ exprimat prin două sau mai multe cuvinte, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „Margareta era sprințară, șăgalnică și neastâmpărată” (A. Vlahuță); „A fost crudă-nvinuirea, / A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond” (M. Eminescu). ◊ ~ predicativ dezvoltat: n. predicativ exprimat printr-un substantiv precedat de un numeral cardinal, printr-un substantiv și un adjectiv posesiv, legate prin cratimă, sau printr-o construcție nominală infinitivală, ca în exemplele „Scândurile sunt de trei metri”; „Rochia era pentru mamă-sa”; „Datoria ta este de a fi atent”. ◊ ~ predicativ de calificare: n. predicativ care atribuie subiectului o însușire propriu-zisă sau o anumită treaptă într-o ordonare de valori, ca în exemplele „Merele sunt dulci”, „Ea este ingineră”. ◊ ~ predicativ de identificare: n. predicativ care exprimă o noțiune singulară, a cărei sferă logică se suprapune sferei subiectului, ca în exemplele „Ei sunt autorii lucrării”, „El este Ionel”.

FRAILTY, THY NAME IS WOMAN (engl.) slăbiciune, numele tău e femeie – Shakespeare, „Hamlet”, act. I, scena 2. Cuvinte pe care i le adresează Hamlet mamei sale, mustrând-o, mâhnit, că s-a recăsătorit numai după o lună de văduvie.

MUTATO NOMINE DE TE FABULA NARRATUR (lat.) schimbând numele, despre tine este vorba în povestire – Horațiu, „Satirae”, I, 1, 69-70. Vorbind despre chinurile la care a fost supus Tantal în Infern, poetul se adresează unui interlocutor imaginar, pe care avariția îl pune în aceeași situație.

Frailty, thy name is woman (engl. „Slăbiciune, numele tău e femeie!”) – din monologul lui Hamlet (act. I, sc. 2). Nefericitul prinț al Danemarcei, revoltat că mama lui, regina, s-a remăritat după numai o lună de la înmormîntarea soțului ei, exclamă cu amărăciune: "O, slăbiciune, tu te numești femeie! (Shakespeare, Opere, vol. 7, ESPLA, pag. 531). Aceste cuvinte se adresează unei femei cînd săvîrșește o greșeală morală. LIT.

Magni nominis umbra (lat. „Umbra unui nume mare”) – Expresie a poetului latin Lucan (Marcus Annaeus Lucanus), din Pharsalia (I, 135), un poem epic în care povestește luptele dintre Cezar și Pompei. Autorul folosește aceste cuvinte la adresa lui Pompei, care, ajungînd o umbră a luptătorului de altă dată, a fost învins de Cezar, la Pharsalos, în anul 48 î.e.n. Aceeași expresie o întîlnim în tragedia Octavia (71), atribuită lui Seneca. Magni nominis umbra se referă și astăzi la persoane, lucruri sau locuri din care nu a mai rămas decît amintirea gloriei trecute, decît numele. LIT.

Mutato nomine, de te fabula naratur (lat. „Numele e schimbat, dar despre tine e vorba în această povestire”) – citat din Horațiu, cunoscut îndeosebi sub forma prescurtată: De te fabula naratur. (vezi). LIT.

Nomina odiosa (lat. „Nume odioase”) – Ovidiu, Heroide (XIII, 54) – în scrisoarea pe care Laodamia o adresează soțului ei Proteslas, unul dintre vitejii care au luat parte la expediția contra Troiei. Ea spune că orașele Ilion și Tenedos, rîurile Simois și Xanthus, munții Ida Nomina sunt ipso paene timenda sono (Sînt nume care sună aproape înfricoșător), fiindcă ele amintesc de cumplitul război troian. De aici s-a născut expresia nomina odiosa, adică nume care nu trebuie pomenite, deoarece evocă lucruri neplăcute, provoacă repulsie. LIT.

Nomina stultorum, Ubique locorum (lat. „Numele proștilor peste tot locul”) – expresie populară, sub forma unui vers leonin, al cărei autor nu se cunoaște. Se știe numai că a rămas din evul mediu, cînd se folosea în ironie la adresa celor ce-și scriau numele pe ziduri, pe garduri, pe copaci. Cum acest obicei n-a dispărut încă definitiv, mai trăiește și expresia ce-l combate de cîteva sute de ani.

Prendre le Pirée pour un nom d’homme (fr. „A lua Pireul drept nume de om”) – La Fontaine, cartea IV, fabula 7: „Maimuța și delfinul”. În apropierea portului Pireu, o maimuță e salvată dintr-un naufragiu de către un delfin. „Ești din Atena?” o întreabă delfinul. „Da – răspunde maimuța. Dacă ai nevoie de ceva, te ajut. Părinții mei sînt demnitari, vărul meu e mare dregător” – „Și Pireul îl cunoști? îl vezi adeseori?” – „Desigur, mi-e vechi prieten!” Expresia „a lua Pireul drept om” e folosită deci la adresa cuiva care face o confuzie între două noțiuni cu totul diferite. LIT.

Virtute, nu ești decît un nume! – ultimele cuvinte, atribuite lui Brutus, vestitul luptător roman pentru republică. El le-ar fi rostit în momentul cînd și-a împlîntat spada, după ce a fost înfrint în a doua bătălie de la Filipi (anul 42 î.e.n) de armatele lui Cezar și și-a dat astfel seama că e pierdută cauza republicii. În realitate, Brutus, înainte de a se sinucide, a amintit două versuri din Medeea lui Euripide: „O, Iupiter, să nu pierzi din ochi pe făcătorul unor asemenea rele./ Virtute, zadarnic nume, umbră zadarnică, sclava hazardului, vai! am crezut în tine!” Istoria anecdotică – cum și-a îngăduit și în alte ocazii – a rezumat aceste versuri în fraza de mai sus, scurtă și ușor de reținut, asigurîndu-i astfel și longevitate și celebritate. IST.

What’s in a name? That which we call a rose,/ by any other name would smell as sweet (engl. „Ce-i un nume? Ceea ce numin trandafir/ Tot suav ar mirosi, oricum l-am numi”). Sînt două versuri celebre din și mai celebra tragedie Romeo și Julieta de W. Shakespeare (act. II, sc. 2). În poetica întîlnire din grădina Capuleților, Julieta îi spune lui Romeo, în cuvinte de neuitat, că nu numele – ca să parafrazăm o cunoscută zicală – face pe om, ci omul cinstește numele. Sau, cum atît de frumos a tradus Șt. O. Iosif: „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum Îi spui, îți dă același scump parfum!” Versurile sînt citate în sensul zicalei noastre mai sus pomenită. LIT.