PERSECUȚIE, persecuții, s. f. Urmărire nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenția de a-i provoca un rău, un neajuns; prigoană; (cu sens atenuat) nedreptate repetată cu insistență; persecutare. ◊ Mania persecuției = idee fixă a unei persoane care se consideră nedreptățită de toată lumea. – Din fr. persécution.

persecuție sf [At: NEGULICI / V: (rar) ~iune / Pl: ~ii / E: fr persécution] 1-5 Persecutare (1-5). 6 (Îs) Mania ~i Stare patologică manifestată prin ideea fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea.

PERSECUȚIE, persecuții, s. f. Urmărire nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenția de a-i provoca un rău, un neajuns; prigoană; (cu sens atenuat) nedreptate repetată cu insistență; persecutare. ◊ Mania persecuției = stare patologică manifestată prin ideea fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea. – Din fr. persécution.

PERSECUȚIE, persecuții, s. f. Urmărire nedreaptă a cuiva, cu intenția de a-l vătăma sau a-i produce un neajuns; prigoană, asuprire. Persecuții religioase. ▭ Nu mai primesc din țară nici o vorbă, parcă am murit, așa m-au uitat toți. Asta mă afectează prea mult; sînt ambițios, n-am ce face! Dacă nu altceva, măcar persecuția, dar nu indiferența. CARAGIALE, O. VII 11. ◊ Mania persecuției = idee fixă a cuiva că este prigonit. – Variantă: persecuțiune (HASDEU, I. V. 183) s. f.

PERSECUȚIE s.f. Urmărire a cuiva pentru a-i face un rău pe nedrept; prigoană, persecutare. ◊ Mania persecuției = idee fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea. [Var. persecuțiune s.f. / cf. fr. persécution, lat. persecutio].

PERSECUȚIE s. f. persecutare. ♦ mania ~i = idee fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea. (< fr. persécution, lat. persecutio)

PERSECUȚIE ~i f. v. A PERSECUTA. ◊ Mania ~ei anomalie psihică a unor persoane obsedate de ideea fixă că sunt mereu persecutate. [G.-D. persecuției] /<fr. persécution, lat. persecutio, ~onis

persecuțiune sf vz persecuție

PERSECUȚIUNE s. f. v. persecuție.

PERSECUȚIUNE s.f. v. persecuție.

persecuți(un)e f. 1. urmărire nedreaptă și violentă; 2. persecuțiune din cauză religioasă; 3. importunitate continuă.

*persecuțiúne f. (lat. persecútio, -ónis. V. con-secuțiune, con- și sub-secŭent). Prigonire, goană, vexațiune (maĭ ales vorbind de cele îndurate de creștinĭ supt uniĭ împărațĭ romanĭ). Fam. Importunare, plictisire: cînd am să scap de persecuțiunile tale? – Și -úție.

persecuție (desp. -ți-e) s. f., art. persecuția (desp. -ți-a), g.-d. art. persecuției; pl. persecuții, art. persecuțiile (desp. -ți-i-)

persecuție (-ți-e) s. f., art. persecuția (-ți-a), g.-d. art. persecuției; pl. persecuții, art. persecuțiile (-ți-i-)

persecuție s. f. (sil. -ți-e), art. persecuția (sil. -ți-a), g.-d. art. persecuției; pl. persecuții, art. persecuțiile (sil. -ți-i-)

persecuție

PERSECUȚIE s. 1. v. persecutare. 2. v. prigoană. 3. v. oprimare.

PERSECUȚIE s. 1. năpăstuire, nedreptățire, oropsire, persecutare, urgisire, (înv. și reg.) strîmbătățire, (înv.) obidire. (~ cuiva pe nedrept.) 2. prigoană, (pop.) năpastă. (În timpul ~iilor rasiale.) 3. asuprire, exploatare, împilare, năpăstuire, opresiune, oprimare, persecutare, prigoană, prigonire, urgisire, (pop.) asupreală, silnicie, (înv.) avanie, obidă, obidire, obijduire, strînsoare, (fig.) apăsare, despuiere, stoarcere. (~ maselor.)

persecuție, persecuții s. f. Urmărire nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenția de a-i provoca un rău; prigoană, prigonire. ♦ (Cu sens atenuat) Persecutare. ♦ Persecuții religioase = persecuții îndreptate împotriva creștinilor sub împărații romani (sec. 1-4 d. Hr.), în care și-au sacrificat viața ca martiri și mucenici nenumărați creștini de toate categoriile, de la apostoli, episcopi sau sclavi până la comandanți de oști și împărătese. Sunt în număr de zece, sub următorii împărați: Nero (54-68), Dimițian (81-96), Traian (98-117), Marc Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211), Maximin Tracul (235-238), Deciu Traian (249-251), Valerian (253-260), Aurelian (270-275), Dioclețian (284-305) și coregenții și succesorii săi (284-312 d. Hr.). – Din fr. persécution.