TABERNACUL, tabernacule, s. n. 1. Cort portabil, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei. 2. Dulăpior sau cutie de argint (în formă de biserică), în care se păstrează cuminecătura, mirul ori alte obiecte de cult. – Din lat. tabernaculum, it. tabernacolo, fr. tabernacle.

tabernacul sn [At: HELIADE, O. I, 358 / V: (înv; nob) ~ac (Pl: ~uri), (înv) ~clu (Pl: ~ri), ~col / Pl: ~e / E: lat tabernaculum, it tabernacolo, fr tabernacle] 1 Cort portativ, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei Si: cortul mărturiei. 2 (Pex) Altar (1). 3 (Înv) Cort (1). 4 Dulăpior sau cutie de metal prețios (în formă de biserică), în care se păstrează cuminecătura, mirul sau alte obiecte de cult Si: chivot.

TABERNACUL, tabernacule, s. n. 1. Cort portativ, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei. 2. Dulăpior sau cutie de argint (în formă de biserică), în care se păstrează cuminecătura, mirul sau alte obiecte de cult. – Din lat. tabernaculum, it. tabernacolo, fr. tabernacle.

TABERNACUL s. n. v. tabernacol.

TABERNACUL s.n. v. tabernacol.

TABERNACUL s. n. 1. cortul în care erau ținute tablele legii la vechii evrei. 2. nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint în formă de biserică în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult. (< lat. tabernaculum, it. tabernacolo)

TABERNACUL ~e n. 1) Cort portativ în care se țineau tablele legii la vechii evrei. 2) Cutie specială (de argint) în care se păstrează unele obiecte de cult. /<lat. tabernaculum, it. tabernacolo, fr. tabernacle

*tabernácul n., pl. e (lat. tabernáculum). Cort, pavilion. La vechiĭ Evreĭ, cortu portativ supt care se ținea arca (chivotu). Sărbătoarea tabernaculelor, sărbătoarea cuștelor la Jidanĭ.

tabernac sn vz tabernacul

tabernaclu sn vz tabernacul

tabernacol sn vz tabernacul

TABERNACLU s. n. v. tabernacol.

TABERNACOL, tabernacole, s. n. (Și în forma tabernacul; învechit) 1. Cort. 2. Dulăpior sau cutie de argint (în formă de biserică), în care se păstrează cuminecătura, mirul sau alte obiecte de cult. (Fig.) Flacără misterioasă, ea (= ideea) urmează să vegheze în altarul minții și în acest tabernacul ea sfidează despotismul. MACEDONSKI, O. IV 119. – Variante: tabernaclu (BOLLIAC, O. 119), tabernacul s. n.

TABERNACOL s.n. 1. Cort; (spec.) cortul în care erau ținute tablele legii la vechii evrei. 2. Nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint de o formă specială, în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult. [Var. tabernacul s.n. / < lat. tabernaculum, it. tabarnacolo, fr. tabernacle].

tabernacol n. chivotul legii, la vechii Evrei.

tabernacul s. n., pl. tabernacule

tabernacul s. n., pl. tabernacule

tabernacul s. n., pl. tabernacule

TABERNACUL s. (BIS.) 1. cortul mărturiei. (~ la vechii mozaici.) 2. altar. (~ într-un templu mozaic.) 3. v. chivot.

TABERNACOL s. (BIS.) 1. cortul mărturiei. (~ la vechii mozaici.) 2. altar. (~ într-un templu mozaic.) 3. chivot. (La creștini, în ~ se păstrează cuminecătura.)

TABERNÁCOL (TABERNÁCUL) (< lat.) s. n. 1. Cort portabil, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei, până la zidirea Templului din Ierusalim (sec. 9 î. Hr.). În el se păstrau tablele legii, toiagul lui Moise și cutia cu mană. 2. (La catolici) Dulăpior sau cutie, uneori în formă de biserică, în care, se păstrează obiecte de cult și împărtășania. Uneori t. se află în altar sau este săpat în grosimea zidului bisericii.