TIHĂRAIE, tihărăi, s. f. (Reg.) Povârniș pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetație deasă; tihărie. – Et. nec.

tihăraie sf [At: CIHAC II, 409 / V: (reg) ~rai sn / Pl: ~răi, (rar) ~ / E: ns cf mg cihere] (Mol) 1 Povârniș (pe coasta unui munte). 2 Râpă abruptă. 3 Loc râpos (acoperit cu vegetație). 4 Pădure (de copaci tineri) deasă și sălbatică. 5 Loc acoperit cu tufișuri dese Si: (reg) tihărie. 6 Loc mocirlos lângă o apă, acoperit cu papură sau stuf Si: păpuriș, stufărie. 7 Teren necultivabil, brăzdat de denivelări.

TIHĂRAIE, tihărăi, s. f. (Pop.) Povârniș pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetație deasă; tihărie. – Et. nec.

TIHĂRAIE, tihărăi, s. f. Povîrniș repede pe coasta unui munte, rîpă abruptă, vale îngustă și adîncă; loc rîpos, sălbatic, acoperit cu vegetație. V. hățiș. Da n-am putea noi să ținem cumva coama dealurilor... fără să mai tot urcăm și să tot scoborîm la tihărăi? HOGAȘ, M. N. 205. ♦ Desiș de tufe, pădure deasă, sălbatică. Pe vîrful unui deal nalt și plin de tihărăi se află vestita Cetate a Neamțului. CREANGĂ, A. 73. A început a bojbăi printre copaci, căutîndu-și un drum de ieșire. Da de unde să poată nimeri ea prin tihăraia aceea. ȘEZ. XIX 137. ♦ Loc mocirlos lîngă o apă, acoperit cu papură sau stuf; păpuriș, stufărie. (Cu pronunțare regională) Și de atunci dracul șade prin tiharaiele de stuh și papură. PAMFILE, A. R. 102.

TIHĂRAIE ~ăi f. pop. Loc râpos și neumblat, acoperit cu vegetație deasă. /Orig. nec.

tihăraie f. Mold. râpă: deal înalt și plin de tihărai Cr. [Origină necunoscută].

tihăráĭe și -ríe f. (rudă cu ung. cihere, desiș, care poate să vie din rom. țîhlă, sihlă. Cp. și cu stuhăraĭe, -ríe). Est. „Loc în pădure ascuns și greŭ de străbătut” (Nț. Rev. I. Crg. 3, 156), povîrniș rîpos acoperit de brazĭ căzuțĭ, desiș în loc abrupt: pe marginea uneĭ tihărăĭ adîncĭ și înguste (VR. 1923, 4, 6), nu putea nimeri pin tihăraĭa ceĭa (Șez. 31, 137), trece pin pădurĭ, tihărăĭ și cîmpiĭ pustiĭ (Șez. 33, 27). V. smidă, hududoĭ, tîhlăriș, ponor.

tihărai sn vz tihăraie

tihăraie (reg.) s. f., art. tihăraia, g.-d. art. tihărăii; pl. tihărăi, art. tihărăile (desp. -ră-i-)

tihăraie (reg.) s. f., art. tihăraia, g.-d. art. tihărăii; pl. tihărăi, art. tihărăile

tihăraie s. f., art. tihăraia, g.-d. art. tihărăii; pl. tihărăi

tihăraie (-ăi), s. f. – (Mold.) Pădure deasă și sălbatică. Origine expresivă. Legătura cu sl. tokŭ „curent”, slov. tokav „rîpă” (Cihac, II, 409), cu dihanie, cf. tihoare (Philippide, Principii, 108) sau cu sihlă, tîhlă (Scriban) nu este convingătoare. Cf. totuși tîlhlăriș, s. n. (Bucov., desiș, hățiș), care împreună cu tihăraie, pare să presupună un *tih(l)ă, fără îndoială de origine expresivă, cf. tef(lu). – Der. tîlhar, s. m. (bandit, hoț), probabil în loc de *tîhlar, pentru legătura semantică cf. hoț față de hățiș (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin și Candrea, din mag. tolvaj, care nu este posibil din punct de vedere fonetic); tîlhărea, s. f. (susai, Sonchus; plantă, Lactuca sagittata); tîlhăresc, adj. (hoțesc); tîlhărește, adv. (ca tîlharii); tîlhăret, s. n. (adunătura de tîlhari, șleahtă); tîlhări, vb. (a jefui, a prăda); tîlhărie, s. f. (hoție, pradă, jaf); tîlhărime, s. f. (grup de tîlhari); tîlhăriță (var. tîlhăroaică), s. f. (femeie care tîlhărește); tîlhui, vb. (înv., a jefui, a tîlhări), pe care Tiktin și Candrea îl trimit la mag. tolvajolni, dar care ar putea proveni direct din *tîhlă; tîlhușag, s. n. (înv., jaf, hoție).