VINĂ, vini, s. f. Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă. ◊ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproșabil, perfect. ◊ Loc. conj. Din vina... = în urma greșelii făptuite de...; din cauza, din pricina... ◊ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. – Din sl. vina.

vină sf [At: COD. VOR². 22^r/14 / Pl: ~ni, (îvp) ~ne / E: vsl вина] 1 (Asr) Motiv. 2 Faptă ale cărei consecințe pot fi imputate cuiva. 3 Abatere de la normele morale, juridice etc. care este susceptibilă de a fi sancționată Si: delict (1), infracțiune. 4 Răspundere morală implicată de săvârșirea unei infracțiuni. 5 (Îla) Fără (de) (nici o) ~ Care nu poate fi făcut răspunzător pentru vreo faptă reprobabilă. 6 (Îal) Căruia nu i se poate imputa ceva (într-o împrejurare oarecare). 7 (Îal) Care are o conduită ireproșabilă. 8 (Îal) Impecabil. 9 (Înv; îal) Fără prihană. 10 (Îlav) Fără (de) (nici o) ~ sau (înv) pentru nici o ~ Fără vreun temei care să justifice o acuzație. 11 (Înv; îla) Cu ~ Culpabil (2). 12 (Înv; îlav) Cu ~ Cu fățărnicie. 13 (Îe; adesea îcn) A avea o (sau vreo) ~ sau (înv) a avea ~ A purta o (anumită) răspundere pentru crearea unei situații nedorite, pentru un act condamnabil etc. 14 (Îe) A fi ~na (cuiva) sau a purta ~na A-i reveni (cuiva) (în mod exclusiv) responsabilitatea unei situații sau a unui fapt (care constituie obiect de imputare). 15 (Îe) Din (sau, îrg, de, pentru, reg, pe) ~na (cuiva sau a ceva) Din cauza atitudinii, a comportării etc. (cuiva). 16 (Îe) A găsi (sau a afla cuiva) ~ A stabili culpabilitatea (cuiva). 17 (Îae) A atribui (cuiva) o faptă reprobabilă. 18 (Îe) A cădea (sau a pica) în ~ A comite o faptă reprobabilă. 19 (Înv; îlav) Pe ~na (cuiva) sau pe ~ În conformitate cu culpabilitatea (cuiva). 20 (Îe) A face (cuiva) o ~ din ... (sau pentru ...) A considera o manifestare a cuiva drept reprobabilă. 21 (Îae) A face (pe cineva) răspunzător (pentru ...). 22 (Pfm; îe) Bată-l (sau bat-o, bată-i etc.) ~na Exprimă o dojană îngăduitoare, cu o nuanță de simpatie. 23 (Asr) Acuzare (1). 24 (Asr) Imputare. 25 (Înv; îe) A da (sau a pune, a aduce, îrg, a băga, a-i băga cuiva) ~ (sau ~na) sau (înv) a băga (pe cineva) în ~, (reg) a(-i) băga (cuiva) de ~ A formula o acuzație (împotriva cuiva). 26 (Înv; îe) Băgare de ~ Învinovățire. 27 (Îe) A da (sau a arunca, îrg, a pune) (toată) ~na pe ... (sau asupra, reg, la ...) A indica (pe cineva sau ceva) drept (singurul) răspunzător, drept (singurul) făptaș (cu scopul de a se sustrage unei acuzații). 28 (Îe) A cădea (toată) ~na pe ... (sau asupra..., în capul cuiva) A deveni victima unei acuzații. 29 (Îae) A fi făcut răspunzător pentru ceva. 30 (Îe) A fi de ~ A fi susceptibil de acuzație. 31 (Îae) A constitui factorul determinat, cauza (unui rău).

vină s.f. 1 Faptă ale cărei consecințe pot fi imputate cuiva; abatere de la normele morale, juridice etc. care este susceptibilă de a fi sancționată; răspundere morală implicată de săvîrșirea unei asemenea fapte; faptă reprobabilă; greșeală, vinovăție; păcat; delict; culpabilitate. Ce greu e de stabilit adevărul și vina (PAPAD.). ◊ Loc.adj. De vină = vinovat, responsabil. ◊ Fără vină = a) Loc.adj. nevinovat. Pîrjoleau o țară întreagă, înspăimîntau atîta omenie fără vină (SADOV.); b) Loc.adj. (despre lucruri, acțiuni) fără cusur, ireproșabil, perfect; c) Loc.adv. fară vreun temei care să justifice o acuzație. Adormea trudit și oftînd ca un prunc bătut fără vină (POPA). ◊ Expr. Din vina (cuiva sau a ceva) = din greșeala (cuiva); ext. din cauza, din pricina cuiva sau a ceva. Golul în ștofa principiilor se făcuse din vina judecătorilor mei (ARGH.). A avea (vreo) vină = (adesea în constr. neg.) a purta o (anumită) răspundere pentru crearea unei situații nedorite, pentru un act condamnabil etc. Dacă-i așa, n-ai nici o vină (ARGH.). A fi vina (cuiva) = a-i reveni cuiva (în mod exclusiv) responsabilitatea unei situații sau a unui fapt. Toată vina-i a lui Sander (VLAH.). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. Îi fac unuia vină că a ars mîna care l-a ajutat și a înșelat pe cel ce s-a încrezut în el (PAPAD.). A cădea (sau a pica) în vină = a se face vinovat de ceva. Neagoe Voievod ne arată că ostașii cari picau în vină se pedepseau (BĂLC.). (pop.) Bată-l vina!, exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. Ei, bată-te vina să te bată! (CAR.). ♦ (jur.) Faptă susceptibilă de a fi pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. 2 Acuzație; imputare. ◊ Expr. A aduce (toată) vina (pe cineva sau pe ceva ori asupra cuiva) = a indica pe cineva sau ceva drept (singurul) răspunzător, făptaș (cu scopul de a se sustrage unei acuzații); a învinovăți. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine (CR.). A cădea (toată) vina pe... (sau asupra...) = a deveni victima unei acuzații; a fi făcut răspunzător pentru ceva. Vina cade totdeauna pe acela care apare mai inofensiv (RALEA). A arunca vina asupra cuiva (sau pe cineva) v. arunca. A băga (cuiva) vină v. băga. 3 (înv.) Cauză, motiv. Vina scufundării spaniole nu stă... în anarhia... de care se vorbește curent mai ales la noi (SADOV.). • pl. -i, -e. /<sl. veche вниа.

VINĂ, vini, s. f. Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă. ◊ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproșabil, perfect. ◊ Loc. conj. Din vina... = în urma greșelii înfăptuite de...; din cauza, din pricina... ◊ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. – Din sl. vina.

VINĂ, vini, s. f. 1. Faptă vinovată, greșeală, păcat. Acum, cînd mă gîndesc, îmi aflu și eu o vină că am ajuns atît de îndepărtate una de alta. C. PETRESCU, C. V. 361. Vina nu era a lui, și ce-au căutat pe nas le-a dat. CREANGĂ, P. 25. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinie n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea, Ci-i vina măicuța-mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Loc. adj.) De vină = vinovat, culpabil. Fusul e de vină, că se-nvîrtea mereu. Și ce-mi cînta nainte Cîntam pe urmă eu. COȘBUC, P. I 59. Dacă nu vrei să mă asculți, stăpîne, orice ți se va întîmpla, să știi că numai tu ești de vină. ISPIRESCU, L. 9. Baba începu să bată fata, care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Fără vină = a) nevinovat. Pîrjoleau o țară întreagă, înspăimîntau atîta omenire fără vină. SADOVEANU, O. I 535; b) (neobișnuit, despre lucruri) fără greșeală, ireproșabil, perfect. Toți au frumoase haine negre și rufărie fără vină. GALACTION, O. I 26. ◊ Loc. conj. Din vina... = din cauza, din pricina... Cît sînge s-a vărsat din vina acestei ferești! SLAVICI, la CADE. Și-apoi iată-mă-s în codru, haiducind din vina ta. HASDEU, R. V. 56. ◊ Expr. Bată-L vina! exprimă o dojană cu o nuanță de simpatie Cu obrăjei ca doi bujori de rumeni, bată-i vina, Se furișează pînditor, Privind la Cătălina. EMINESCU, O. I 173. Bată-l vina! Ce-i pricina Că... pîndește, Urmărește Pe-o copilă cu colan. NEGRUZZI, S. II 106. A da vina pe cineva (sau pe ceva) = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). Fusei comeseanul cel mai posac și mai neplăcut. Dădui vina pe o durere de cap. GALACTION, O. I 103. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine. CREANGĂ, P. 9. Mîna care nu știe să scrie dă vina pe condei. A băga cuiva (de) vină v. băga (II 6). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera o faptă a cuiva drept greșeală, a imputa. I-a făcut o vină din plăcerea de-a dansa. REBREANU, R. I 174. A cădea (sau, rar, a pica) în vină = a comite o greșeală, a se face vinovat de ceva. Neagoie-voievod ne arată că ostașii cari picau în vină se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. 2. Vinovăție. Toată înduioșarea de adineaori și sentimentul de vină față de dînsa s-au risipit. C. PETRESCU, A. 425. Dar ți-oi scurta eu, Despot, și umbra și lumina Și-n loc de-a ta mîndrie ți-i măsura tu vina. ALECSANDRI, T. II 162. 3. (Jur.) Faptă pedepsită de lege; infracțiune, delict, crimă. [Adunările] judecau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, O. II 13.

VINĂ ~i f. 1) Încălcare a unei legi sau norme morale. ◊ De ~ vinovat. Fără ~ nevinovat. Din ~a cuiva (sau a ceva) din cauza cuiva (sau a ceva). Bată-l ~a! se spune celui pe care îl dojenești cu o nuanță de simpatie. A-și ispăși ~a a-și ispăși greșeala. 2) Faptă care prezintă pericol social; infracțiune. 3) Stare a celui vinovat de ceva; vinovăție; culpabilitate. [G.-D. vinii] /<sl. vina

vină f. 1. abatere dela o datorie, dela o lege; de vină, culpabil: tu ești de vină; a băga vină cuiva, a-l acuza; 2. Jur. delict. [Slav. VINA, pricină, acuzare].

vínă f., pl. inuz. e, ca la vînă, mină, șină, splină, orĭ ĭ, ca la lumină (vsl. vina, cauză, vină. V. povinuĭesc). Culpă, abatere de la datorie, de la lege. A fi de vină, a fi vinovat. A da, a arunca (maĭ rar a pune) vina pe cineva, a-l scoate vinovat. (Și a băga vină cuĭva). Vechĭ. Motiv: vina scîrbeĭ luĭ.

MEA CULPA (lat.) = Mă pocăesc. Fac mea culpa.

vină s. f., g.-d. art. vinii; pl. vini

vină s. f., g.-d. art. vinii; pl. vini

vină s. f., g.-d. art. vinii; pl. vini

VINĂ s. 1. abatere, culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, păcat, vinovăție, (livr.) eres, (rar) prihană, (înv. și reg.) teahnă, (reg.) greș, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) cusur, săblaznă, scandal, smintă, sminteală, (fig.) rătăcire, (înv. fig.) rătăceală. (~ lui e de gravitate minoră.) 2. v. reproș. 3. v. infracțiune. 4. v. delict.

VINĂ s. 1. abatere, culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, păcat, vinovăție, (livr.) eres, (rar) prihană, (înv. și reg.) teahnă, (reg.) greș, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) cusur, săblaznă, scandal, smintă, sminteală, (fig.) rătăcire, (înv. fig.) rătăceală. (~ lui e de gravitate minoră.) 2. imputare, imputație, învinuire, reproș, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu i se poate aduce nici o ~.) 3. (JUR.) infracțiune. 4. (JUR.) delict, (înv.) vegheată.

Vină ≠ inocență

vină (-ni), s. f. – 1. Culpă, delict. – 2. Greșeală, eroare. Sl. vina „acuzație” (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 457). – Der. vinovat, adj. (culpabil, inculpat), din sl. vinovatŭ; nevinovat, adj. (inocent); (în)vinovăți, vb. (a acuza, a pune pe seama, a culpabiliza); vinovăție, s. f. (culpabilitate); vinovăție, s. f. (culpabilitate); nevinovăție, s. f. (inocență).

Mea culpa (lat. „E vina mea”) – 1) Expresia are o obîrșie religioasă. Provine dintr-o rugăciune catolică Peccavi, care constă în a-ți mărturisi păcatele și a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare după fiecare greșeală ce ți-o recunoști: „mea culpa, mea culpa!” 2) Expresia are și o sorginte juridică. În tribunalele romane, înainte de începerea proceselor, acuzații erau întrebați dacă își recunosc vina. În caz afirmativ, spuneau: Mea culpa! și în acest fel unii obțineau circumstanțe atenuante, iar alții erau chiar absolviți de pedeapsă. După un timp, formula n-a mai slujit numai în templul zeiței Themis. Oricine, în orice domeniu, săvîrșind o greșeală, putea s-o recunoască prin aceste două cuvinte: mea culpa! „Fac mea culpa” a devenit astfel sinonim cu: „am greșit, sînt vinovat!” Cînd e o greșeală mai mare, se spune: Mea maxima culpa! Iar dacă e vorba de un păcat grav, se folosește expresia: Peccavi! (vezi). IST.

a ședea pe vine expr. a sta ghemuit.