VOINȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ. 3. Intenție, scop. 4. Dorință, poftă, chef. – Voi² + suf. -ință.

voință sf [At: BIBLIA (1688) [prefață] 6/31 / V: (îvp) vro~ / Pl: ~țe, (îvr) ~ți / E: voi² + -ință] 1 Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor Si: (înv) vrere (11), voire (1), voie (22). 2 Trăsătură de caracter manifestată prin capacitate de decizie fermă și prin perseverență în învingerea dificultăților Si: vrere (12), (înv) voire (2), voie (23). 3 (Îs) ~ liberă Libertate. 4 Hotărâre, determinare a cuiva, a unei colectivități de a realiza ceva Si: voie (1), vrere (1), (înv) voire (3). 5 Decizie (1). 6 (Și, îvr, îls într-adins ~) Intenție. 7 (Îlav) Fără ~ Involuntar. 8 (Îal) Înconștient. 9 (Rar; îlav) Cu ~ sau după ~ța ta, sa etc. Din proprie inițiativă. 10 (Rar; îae) Nesilit de nimeni. 11 (Îvr) Bunăvoință (1). 12 Voie (25). 13 Predispoziție către ceva. 14 (Îs) ~ța cea (mai) de pe (sau din) urmă, cea de pe urmă ~, ultima ~ a cuiva sau ultimele ~țe ale cuiva Ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. 15 (Îlav) După ~, după ~ța cuiva sau (îvr) de pre ~ Conform cu dorința cuiva. 16 (Îal) Pe placul cuiva. 17 (Îal) La libera alegere a cuiva. 18 (Înv; îlav) A fi (sau a lăsa, a rămâne) în (sau, rar, întru ori la) ~ța cuiva A fi (sau a lăsa, a rămâne) la dispoziția cuiva. 19 (Îal) A fi (sau a lăsa, a rămâne) la latitudinea cuiva. 20 (Îal) A fi (sau a lăsa, a rămâne) supus puterii abuzive a cuiva. 21 (Îvp; îlav) Cu ~ța cuiva Cu ajutorul cuiva. 22 (Îe) A face ~ța cuiva A satisface dorințele cuiva. 23 (Îvr; îlav) Din bună ~ța cuiva, din buna ~ a cuiva, cu buna ~ a cuiva ori de bună ~ Fără constrângere. 24 (Îal) De bună voie. 25 (Mai ales precedat de pp ca „împotriva”, „fără, ”cu") Permisiune de a face ceva. 26 (Îvr; îs) Împreună ~ Acord (între părți). 27 (Flz) Dispoziție de a vrea, concepută ca facultate autonomă de acționa liber. 28 (Flz; în concepția lui Nietzsche; îs) ~ de putere Mișcare de cucerire și de creație, definită drept act de autodepășire. 29 (Flz; în concepția lui Rousseau; îs) ~ generală Voință care rezultă din voințele individuale conștiente și legitime. 30 (Flz; în concepția lui Kant; îs) ~ bună Voință care este subordonată moralei.

voință s.f. 1 Facultatea de a determina, de a orienta conștient activitatea proprie spre anumite scopuri; capacitatea de a decide, de a hotărî asupra propriilor acțiuni; voire, vrere. De aici..., greutatea de a descoperi legi pe terenul psihic printr-o libertate oarecare a voinții (PHIL.). ♦ Puterea de a hotărî a divinității, manifestată în legile universului, în determinarea acțiunii oamenilor etc. E vesel și sănătos – un om pe care-l vezi pătruns de cea mai sinceră și mai adîncă încredere în dreptatea și voința lui Dumnezeu (CAR.), ♦ fig. Era o voință crîncenă în cîntecul acesta, altfel prea domol, care-l făcea să aibă tărie de fanfară (CA. PETR.). 2 (Trăsătură de caracter manifestată prin) hotărîre și perseverență în acțiuni, în realizarea scopului propus. Puterea nu-i stă în talent, ci în voință (CAR.). 3 Ceea ce vrea, ceea ce hotărăște cineva; hotărîre, decizie, voie, vrere. Voința jucătorului nu trebuie să se amestece întru nimic: numai de caprițiul oarbei întîmplîri să atîrne cîștigul (CAR.). 4 Intenție, dispoziție de a face, de a întreprinde ceva; scop, țintă; predispoziție. Îți sărut mîna pentru voința ce ai de-a mă face fericit (EMIN.). ♦ Voință politică = disponibilitatea de a pune în practică anumite proiecte pentru a respecta angajamentele politice (electorale), ♦ loc. adv. Cu voință sau după voința ta (sau a sa etc.) = din proprie inițiativă; intenționat, voit. Înaltă, elegantă, cu mersul ușor unduit, oprit parcă cu voință de la mișcări precise (PAPAD.). Fără voință = involuntar, neintenționat; inconștient. Tatăl își lăsă palma în părul bălan al coconului, ca din întîmplare și fără voință (SADOV.). 5 Dorință, poftă, chef de a face sau de a obține ceva. Mi se-mplinea orice dorință, Era o lege-a mea voință (MACED.). ♦ Voința (cea) (mai) de pe (sau din) urmă ori cea de pe urmă voință, ultima voință a cuiva, ultimele voințe ale cuiva = ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. Are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru (CR.). ♦ Loc.adv. După voință sau după voința cuiva = conform cu dorințele, cu trebuințele sau cu necesitățile cuiva; pe placul sau pe gustul cuiva; la libera alegere a cuiva. Femeia nu-și poate retrage, după voință, partea de suflet pe care a adus-o în contopirea iubirii (VIANU). 6 (mai ales precedat de prep. „împotriva”, „fără”, „cu”) Consimțămînt, permisiune, acord. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinței tatii (REBR.). • pl. -e. / voi³ + -ință.

VOINȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ, permisiune. 3. Intenție, scop, țel, țintă. 4. Dorință, poftă, chef. – Voi² + suf. -ință.

VOINȚĂ, (rar) voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unui scop; vrere. Își încordă încă o dată toată voința. DUMITRIU, N. 130. Voința-nvinge tot: de-o ai în tine, Tu nu te temi de rău, de greu nu-ți pasă. C, P. II 304. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă, Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. Voința lui Miron birui și domnul rămase pe loc. BĂLCESCU, O. I 186. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărire. Nu las eu să se treacă așa de ușor peste voința mea. DUMITRIU, N. 133. Vîrîți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sîngele. DELAVRANCEA, A. 150. Cît bine mi-ai făcut cu două cuvinte... și de la voința matale atîrnă ca să-mi dai și inimă. ALECSANDRI, T. I 68. Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal și că printr-înșii va face cunoscut lui Mihai-vodă voința sa. BĂLCESCU, O. II 271. ◊ Loc. prep. (învechit) În voința = în puterea. Se întîmpla asemenea că țăranii erau în voința stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 141. 3. Intenție, scop. Pedantismul este voința de a statornici prin logică gramaticală... tîlcuirea și forma cuvintelor vechi și nouă. RUSSO, O. 68. Ne învinovăți pentru într-adins voință de faptă rea și viclenie asupra cinstii sale. GORJAN, A. IV 186. 4. Dorință, poftă. I se împlini și astă voință. ISPIRESCU, L. 31. Voințele ți se realizează după gîndirea ta. EMINESCU, N. 54. Te rog, fă ș-a mea voință Nu ieși seara-n uliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 246. ◊ Voința cea (mai) de pe urmă (sau ultimele voințe) = ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. Să se ducă ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului nostru. CREANGĂ, P. 184. 5. Învoire, consimțămînt, permisiune. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinței tatii. REBREANU, R. II 226. Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință Nu poți ca să intri cu a mea voință. BOLINTINEANU, O. 34.- Variantă: (rar) vroință (ANGHEL, PR. 58, ALECSANDRI, P. P. 324) s. f.

VOINȚĂ ~e f. 1) Capacitate de a-și concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop; voie. A avea ~. Lipsă de ~. 2) Îndrăzneală în acțiuni; hotărâre; fermitate; decizie. 3) Intenție premeditată. 4) Senzație de satisfacere a gustului; voie; plăcere; plac; poftă; chef. A îndeplini ~a cuiva. ◊ ~a cea de pe urmă (sau ultima ~) dorința unei persoane care se află pe patul de moarte. Rea-~ atitudine răuvoitoare. [G.-D. voinței] /a voi + suf. ~ință

voință f. 1. puterea sufletului prin care se voiește; 2. act al voinței, ordin: a rezista voinței cuiva; 3. tărie sufletească, ardoare în ceeace întreprinde: acest om are multă voință. [Derivat din voie].

voínță f., pl. e (d. a voi). Facultatea de a voi: mișcările reflexe nu atîrnă de voință. Energie, tăria de a voi, de a rezista: acest om are multă voință, om de (saŭ cu) voință. Bună voință saŭ bunăvoință, dispozițiune favorabilă față de cineva orĭ de ceva. Rea voință, voință rea contra cuĭva saŭ contra uneĭ acțiunĭ, viclenie.

vroință sf vz voință

VROINȚĂ s. f. v. voință.

voință s. f., g.-d. art. voinței; pl. voințe

voință s. f., g.-d. art. voinței; pl. voințe

voință s. f., g.-d. art. voinței; pl. voințe

voință, gen. voinței

voință, -țe.

VOINȚĂ s. 1. v. încuviințare. 2. v. putere. 3. decizie, hotărâre, vrere. (Prin ~ părților.) 4. v. poftă.

VOINȚĂ s. 1. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, încuviințare, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.) 2. putere, voie. (Cu de la sine ~.) 3. decizie, hotărîre. (Prin ~ părților.) 4. chef, dispoziție, dorință, gust, plac, plăcere, poftă, voie, vrere, (pop.) vrută, (înv.) deșiderat, ogod, poftire, poftit, poftitură, rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.)

HOC VOLO, SIC IUBEO; SIT PRO RATIONE VOLUNTAS (lat.) asta vreau, așa poruncesc; voința mea să țină loc de rațiune – Iuvenal, „Satirae”, VI, 223. Expresie a unei încăpățânări arbitrare.

Hoc volo, sic iubeo! (lat. „Asta vreau, așa poruncesc!”) – E începutul versului 223 din satiraa VI-a a lui Iuvenal. El pune aceste cuvinte în gura unei femei care spune în continuare: „sit pro ratione voluntas” (voința mea ține loc de orice altă rațiune). E vorba de o femeie dictatoare care nu vrea să știe de nimeni și de nimic în afară de bunul ei plac. De aceea expresia servește pentru a exprima o voință arbitrară. LIT.

Sit pro ratione voluntas (lat. „Voința mea ține locul rațiunii”) – Iuvenal, Satira VI (223). Vezi: Hoc volo, sie iubeo… LIT.