învățare sf [At: PSALT. HUR., ap. DA / Pl: ~țări / E: învăța] 1 Obișnuire. 2 Familiarizare. 3 Deprindere. 4 Nărav rău Si: învățat¹ (4). 5 Transmitere de cunoștințe și deprinderi într-un domeniu oarecare Si: învățat¹ (5), învățământ (2), învățătură (2). 6 Inițiere într-o meserie, știință, artă etc. Si: instruire, învățat¹ (6), învățătură (5.) 7 Dresare a animalelor Si: învățat¹ (7). 8 Sfătuire a cuiva arătându-i cum să procedeze Si: învățat¹ (8). 9 Dobândire de cunoștințe și deprinderi practice prin studiu Si: învățat¹ (9). 10 Ajungere prin muncă sistematică la cunoașterea unei meserii, științe, limbi străine etc. Si: învățat¹ (10). 11 Întipărire a ceva în minte pentru a putea fi reprodus Si: învățat¹ (11), memorare. 12 Desprindere a unei învățături din ceva Si: învățat¹ (12). 13 Dobândire de experiență Si: învățat¹ (13). 14 Înțelegere. 15 (Înv) Convertire la creștinism Si: învățat¹ (15). 16 Inițiere în religia creștină Si: învățat¹ (16). 17 (Înv) Propovăduire a creștinismului Si: învățat¹ (17). 18 Explicare a textelor religioase Si: învățat¹ (18). 19 Prescriere a legilor Si: învățat¹ (19). 20 Aflare. 21 (Înv) Poruncire.

ÎNVĂȚARE, învățări, s. f. Acțiunea de a învăța și rezultatul ei; instruire, învățătură, studiu. Învățarea unei limbi străine. ◊ Expr. Învățare de minte = dobîndire de experiență; p. ext. cumințire, învățătură de minte.

învățare s. f., g.-d. art. învățării; pl. învățări

învățare s. f., g.-d. art. învățării; pl. învățări

învățare s. f., g.-d. art. învățării; pl. învățări

ÎNVĂȚARE s. 1. studiere, studiu. (~ materiei pentru examen.) 2. v. învățătură. 3. v. asimilare. 4. v. însușire. 5. v. memorizare. 6. v. instruire. 7. v. instruire.

ÎNVĂȚARE s. 1. studiere, studiu. (~ materiei pentru examen.) 2. învățătură, studiu, (înv.) deprindere. (S-a pus pe ~.) 3. asimilare, asimilație, însușire. (~ unor cunoștințe temeinice.) 4. deprindere, însușire. (~ unor noțiuni elementare.) 5. memorare, memorizare. (~ unei poezii.) 6. cultivare, instruire. (~ elevilor.) 7. inițiere, instruire. (~ cuiva într-un domeniu.)

Învățare ≠ dezvățare

ÎNVĂȚARE. Subst. Învățare, învățat, învățătură, studiu, studiere, instruire, cultivare, pregătire, formare; inițiere. Alfabetizare. Toceală, buchereală (fam.), bucherie (rar, fam.), buchiseală (pop. și fam.). Memorare, memorizare, memorizat (rar). Știință de carte, instrucție, instrucțiune, slovă (pop.), carte (fig.), erudiție. Știutor de carte. Școlar, elev, student. Bucher, tocilar (fig.); șoarece de bibliotecă. Învățămînt. Profesor, dascăl. Școală. Adj. Studios. Știutor, știut, citit, învățat, instruit, școlit (reg.), pregătit, format, cult, erudit. Învățător (înv.). Vb. A învăța, a studia, a citi, a se adăpa la izvoarele științei (culturii) (fig.), a se instrui, a se cultiva, a se pregăti, a căpăta (a dobîndi) cunpștințe; a se iniția. A toci (fig-), a buchirisi (rar), a buchisi (pop. și fam.). A se apuca de învățat, a se pune cu burta pe carte, a-și băga nasul în cărți. A învăța pe de rost, a memora, a memoriza; a ști, a ști carte, a fi (a se face, a ajunge) tobă (burduf) de carte (de învățătură), a ști cîte în lună și în stele. A-și face studiile; a școlări (rar), a nerge (a umbla) la școală, a urma o școală. A învăța, a instrui, a cultiva, a pregăti, a forma, a da cunoștințe, a lumina (fig.); a iniția. A alfabetiza. V. cunoaștere, educație, elev, erudiție, informație, pedagog, școală.