VICIU, vicii, s. n. 1. Defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.) ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăț, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiții legale de formă sau de conținut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) vițiu s. n.] – Din fr. vice, lat. vitium.

viciu sn [At: CALENDARIU (1794), 37/28 / V: (asr) vițiu, (înv) viț, viție sf / Pl: ~ii, (înv) ~ri / E: lat vitium, fr vice, it vizio] 1 Deprindere reprobabilă (prin raportarea la anumite norme morale sau sociale). 2 Defect al unei persoane sau al unei colectivități. 3 Pornire puternică și nestăpânită pentru satisfacerea unor dorințe Si: patimă, manie. 4 Tendință patologică de a comite acte imorale. 5 (Prc) Perversiune sexuală. 6 Deficiență constitutivă sau funcțională Si: (înv) viciozitate. 7 (Îs) ~ de conformație Dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului. 8 (Îas) Diformitate fizică. 9 (Îs) ~ al lucrului, ~ ascuns Defect de calitate al unui obiect, care îi micșorează valoarea de întrebuințare. 10 (Îs) ~ de consimțământ (sau de voință) Împrejurare de ordin fizic sau psihologic care alterează voința juridică a părților în momentul încheierii unui act juridic. 11 (Jur; șîs ~ de formă) Imperfecțiune în redactarea unui act, prin neîndeplinirea unor condiții legale, care duc la anularea lui.

viciu s.n. 1 Trăsătură a caracterului care se manifestă în pornirea statornică de a comite fapte reprobabile, raportate la anumite norme morale; obișnuință rea, dăunătoare; tendință patologică de a comite acte imorale; patimă. Oameni cu viciul avariției există (CĂL.). ◊ Fig. Toate viciurile perfecționate ale civilizației moderne (ALECS.). ♦ Restr. Perversiune sexuală. 2 Imperfecțiune a unui lucru, care îi determină neconcordanța cu destinația lui; deficiență, defect, neajuns al unui lucru, al unui sistem, al unei metode, al unei acțiuni etc. Este acesta un viciu al gustului nostru? (C. NEGR.). ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de”, care indică felul, natura) Îi găsi viții de executare a contractului (CĂL.). ◊ (jur.) Viciu de consimțămînt (sau de voință) = alterare a voinței părților la încheierea unui act juridic, împiedicînd ca această voință să fie liberă sau conștientă și determinînd o cauză de nulitate relativă a actului. (med.) Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. (jur.) Viciu de formă = imperfecțiune în redactarea unui act care duce la anularea lui ca urmare a neîndeplinirii condițiilor legale. Viciu de fond = mod defectuos în care este interpretată o lege în redactarea unui act juridic sau administrativ, care duce la anularea acestuia. • pl. -ii. și (înv.) vițiu s.n. /<fr. vice, lat. vitĭum, -ii.

VICIU, vicii, s. n. 1. defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.). ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăț, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiții legale de formă sau de conținut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) vițiu s. n.] – Din fr. vice, lat. vitium.

VICIU, vicii, s. n. 1. Defect, neajuns, cusur, lipsă. Descompunerea formei, dispariția adevăratei măiestrii este unul din viciile cele mai grave ale artei formaliste. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 332, 4/4. Este acesta un viciu al gustului nostru? NEGRUZZI, S. I 335. ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. (Jur.) Viciu de formă = greșeală esențială în ce privește forma unui act (atrăgînd după sine nulitatea actului). 2. Pornire firească spre rele, apucătură rea, patimă; desfrîu, dezmăț, destrăbălare. În altă lucrare dramatică personagiile sînt personificarea tuturor virtuților și viciilor posibile. GHEREA, ST. CR. II 249. Viciul este o pasăre de noapte ce pradă la întuneric; ascunde-te de dînsa la lumină, că nu te va putea găsi. BOLLIAC, O. 261. – Pl. și: viciuri (ALECSANDRI, S. 154, NEGRUZZI, S. I 334). – Variantă: vițiu (C. PETRESCU, C. V. 24, NEGRUZZI, S. I 288) s. n.

VICIU s.n. 1. Cusur, defect; lipsă. ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică; (jur.) viciu de formă = greșeală în redactarea unui act, care face actul anulabil. 2. Deprindere de a face fapte rele; obicei urît, patimă rea. [Pron. -ciu. / < fr. vice, it. vizio, lat. vitium].

VICIU s. n. 1. defect, imperfecțiune; lipsă. ♦ ~ de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică; (jur.) ~ de formă = greșeală în redactarea unui act, care îl face anulabil. 2. deprindere de a face fapte rele; obicei urât, patimă rea. (< fr. vice, lat. vitium)

VICIU ~i n. 1) Imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă modelului său ideal sau destinației sale. ◊ ~ de formă neglijare a unor cerințe și formalități obligatorii la întocmirea unui act juridic. 2) Obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; patimă. ~ul fumatului. [Sil. vi-ciu] /<fr. vice, lat. vitium, it. vizio

víciŭ, V. vițiŭ.

viț³ sn vz viciu

viție sf vz viciu

vițiu sn vz viciu

vițiu s.n. v. viciu.

vițiu n. 1. defect grav, imperfecțiune fizică sau morală: vițiu de conformațiune; 2. dispozițiune obișnuită spre rău: a combate vițiul; 3. desfrânare: a avea oroare de vițiu; 4. Jur. lipsă: vițiuri de formă.

*víțiŭ n. (lat. vitium, fr. vice. V. învăț). Defect, imperfecțiune (fizică saŭ morală): vițiŭ de conformațiune, de stil, de auz. Stricăcĭune morală (beție, furt, desfrîŭ): a reprima vițiu (V. virtute). Jur. Defect, lipsă, greșală: vițiŭ de formă la un act. – Și viciŭ (cp. cu serviciŭ).

viciu s. n., art. viciul; pl. vicii, art. viciile (desp. -ci-i-)

viciu [ciu pron. cĭu] s. n., art. viciul; pl. vicii, art. viciile (-ci-i-) corectat(ă)

viciu s. n. [-ciu pron.-ciu], art. viciul; pl. vicii, art. viciile (sil. -ci-i-)

viciu

vițiu, -ții.

VICIU s. 1. v. defect. 2. v. patimă. 3. nărav, pasiune, patimă, (fam.) boală. (A dat în ~l jocului de cărți.) 4. v. corupție.

VICIU s. 1. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, (livr.) carență, racilă, tară, (pop. și fam.) beteșug, (reg. și fam.) hibă, (reg.) madea, teahnă, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) greșeală, lichea, nedesăvîrșire, răutate. (Om cu numeroase ~.) 2. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, (pop. și fam. ) pîrțag, (pop.) învăț,(reg.) madea, natură, nărăvie, parfie, teahnă, (prin Bucov.) băsău. (Are ~ beției.) 3. nărav, pasiune, patimă, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 4. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (~ din înalta societate.)

Viciu ≠ virtute

viciu (-ii), s. n. – Defect, cusur. – Var. vițiu. Fr. vice, lat. vitium. – Der. (din fr.) vicia, vb.; vicios, adj.

AVARITIA OMNIA VITIA HABET (lat.) avariția întrunește în ea toate viciile – Cato, „de moribus”, 1, 82, 10.

IN VITIUM DUCIT CULPAE FUGA (lat.) fuga de greșeală duce la viciu – Horațiu, „Ars poetica”, 31. Teama de a nu greși duce la erori mari.

LICET IPSA VITIUM SIT AMBITIO, FREQUENTER TAMEN CAUSA VIRTUTEM EST (lat.) chiar dacă ambiția este în sine un viciu, deseori ea este un stimulent pentru virtuți – Quintilian, „De institutione oratoria”, 1, 2, 22.

Ah! la belle statue! Oh! le beau piédestal! Les vertus sont à pied et le vice à cheval! (fr. "Ah! frumoasa statuie! Oh! frumosul piedestal! Virtuțile-s pe jos, iar viciul e pe cal!) Epigramă scrisă de un necunoscut pe soclul statuii regelui Ludovic XV al Franței, dezvelită la 2 iunie 1765 la Paris, în piața devenită Piața Revoluției și mai tîrziu Piața Concordiei. Aceste cuvinte sînt citate spre a arăta că în lumea regilor și a aristocrației viciul domină virtuțile. IST.

In vitium ducit culpae fuga [lat. în traducere strictă: „Fuga de greșeală duce la o greșeală și mai mare (viciul) – sau, mai explicit: ”Teama de o greșeală te face să cazi într-una mai mare„] – Horațiu, Ars poetica, versul 31. Cugetarea cuprinde o precizare care de obicei nu-i citată, și anume: si caret arte, adică ”dacă n-are meșteșug„. Într-o lucrare consacrată tot artei poetice (Art poétique), Boileau a tradus același gînd în versul 64 din cîntul I: Souvent la peur dun mal nous conduit dans un pire (Adesea teama de un rău ne duce la altul și mai rău). Și Horațiu și Boileau se refereau numai la domeniul poeziei. Dar fabulistul La Fontaine (contemporan cu Boileau), în cartea XII, fabula nr. 18 Vulpea și curcănașii, a parafrazat și a extins ideea, pentru toate domeniile: Le trop dattention quon a pour le danger Fait le plus souvent quon y tombe. (”Prea marea teamă de-un pericol Te face-ades să cazi în el"). Cu timpul, atît versul lui Horațiu cît și cel al lui Boileau au încetat și ele să mai aibă o aplicare limitată numai la cîmpul literelor. Ambele pot fi astăzi folosite în toate variatele împrejurări în care, de teama unui lucru ce-l socotești rău sau greșit, urît sau primejdios, faci alt lucru care, uneori, e încă și mai greșit, urît sau periculos. LIT.

Sărăcia nu-i un viciu – proverb care, aproape în aceeași formă, există la mai multe popoare. Francezii spun: Pauvreté n’est pas vice. Germanii: Armut ist kein Verbrechen (Sărăcia nu-i un delict). Rușii: Sărăcia nu-i un păcat, sau nu-i o rușine (Titlul unei cunoscute piese a lui A.N. Ostrovski – 1885). FOL.