bunătate sf [At: COD. VOR 146/13 / Pl: ~tăți, (rar) ~ tățuri / E: lat bonitas, -atem] 1 Însușirea de a fi bun (2) Si: (îvr) bunătăcios, bunătămare (1), bunețe (1). 2 Înclinația de a face bine. 3 Îndurare. 4 Milă. 5 Blândețe. 6 Politețe. 7 (Îs) ~ de om Om foarte bun (1). 8 (Îe) A avea (face) ~(a) să (sau de)... A avea bunăvoința să... 9 (îc) Ai ~(a) Te rog, fii bun. 10 Faptă bună (40). 11 Binefacere. 12 Gust bun (26). 13 (Lpl) Delicatese culinare. 14 (Lpl) Băutură fină. 15 (Mpl) Lucru de calitate foarte bună. 16 Calitate a ceva. 17 (Lpl) Averi.

bunătate s.f. I 1 Însușirea de a fi bun; înclinarea de a face bine; (reg.) binețe. Bunătatea adevărată cere neapărat inteligență și imaginație (CA. PETR.). ♦ Îndurare, milă, blîndețe. Avea în ochi o bunătate ș-o inteligență vie care mă mișcară (SADOVEANU). 2 Bunăvoință, amabilitate. Înclinat să vadă... nuanță de bunătate și dovadă de suflet (CA. PETR). ◊ Loc.adv. Cu bunătate = în mod amabil. Liniști c-o vorbă cînii și ne primi cu bunătate (SADOV.). ◊ Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) ori fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun (să...). 3 Faptă bună, binefacere. Multe bunătăți... făcuse oamenilor (ISP.). 4 Gust bun, plăcut. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei (CR.). II Concr. 1 (la pl.) Mîncare sau băutură (foarte) bună, de o calitate deosebită. Cumperi atîtea bunătăți și pe mine nu mă inviți (CA. PETR.). 2 (mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) bună. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de” arată calitatea determinatului) Păcat sa se piardă bunătate de băutură ca aceasta (POP.). 3 (la pl.) Averi, bogății. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor (CR.). • pl. -ăți. /lat. bŏnĭtas, -atis.

BUNĂTATE sf. 1 Însușirea de a fi bun, calitatea a tot ce e bun: cu ~a mori de foame (ZNN.) ¶ 2 Îndurare, milă, îngăduință: ~a lui Dumnezeu; cucoana, cu ~a dumisale, îți dă adăpost și posmagi (CRG.) ¶ 3 Bună-voință: ai ~a de a-i spune..., fii bun, te rog, de-i spune; acum să faceți ~ să mă duceți de unde m’ați luat (ISP.) ¶ 4 Lucru bun prin excelență: era să dărîm ~ de casă din pricina carului (CRG.); mai bine să se prăpădească acolo în luptă, decît să ucigă o așa ~ de voinic (ISP.) ¶ 5 pl. Bunătăți, ‼ bunătățuri, lucruri bune, lucruri scumpe, scumpeturi; mîncări bune, delicioase: toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor (CRG.); se cărau de dimineață pînă seara fel de fel de mîncăruri alese și de bunătățuri (VLAH.) [lat. bonĭtatem].

BUNĂTATE, (I 3, II) bunătăți, s. f. I. 1. Însușirea de a fi bun (I 1), înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, milă, îngăduință, blîndețe. Tata a rîs cu bunătate. SADOVEANU, N. F. 14. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară... din omul reajuns o fiară. MACEDONSKI, O. I 62. A îndreptat-o și ea, cu multă bunătate și blîndeță, la soră-sa cea mai mare. CREANGĂ, P. 91. 2. Bunăvoință, amabilitate, li răspunse cu bunătate. ◊ Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) sau fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun. Ai bunătatea de-mi deschide ușa. 3. (De obicei la pl. și construit cu verbul «a face») Faptă bună, binefacere, bine. Multe bunătăți... făcuse oamenilor. ISPIRESCU, L. 295. ◊ (Ironic) Multe bunătăți mai făcuse și ea în viața ei! CREANGĂ, P. 315. 4. Gust bun, plăcut (al unei mîncări sau al unei băuturi). Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. II. (Concretizat; mai ales la pl.) 1. Ceva bun de mîncat, de o calitate deosebită; mîncare sau băutură bună. Lui domnu inginer a nostru [i-a adus] o ploscă cu rachiu de afine. Cunoaște domnu inginer a nostru asemenea bunătate. SADOVEANU, N. F. 10. Mergeam cu trăsura în luncă – tata, mama, copiii și coșurile cu bunătăți – ca să mîncăm pe iarbă verde. GALACTION,O. I 8. Nu tot umblați după bunătăți; mai mîncați și răbdări prăjite. CREANGĂ, A. 110. 2. Lucru de calitate foarte bună. Am cumpărat o stofă, o bunătate! (Cu determinări introduse prin prep. «de» arată calitatea. determinantului) Na ploscuța aceasta și be dintr-însa, că-i păcat să se piardă bunătate de băutură ca aceasta. SBIERA, P. 39. Peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaș. ISPIRESCU, L. 133. Uite cum îmi năpăstuiam bunătate de nevastă! ȘEZ. V 10. 3. (La pl. și, cu sens colectiv, la sg.) Averi, bogății. Era să cadă jos Ioaneș cînd văzu atîta bunătate: aur peste aur, galbeni mîndri, noi. RETEGANUL, P. IV Se folosea de bunătățile pămîntului. SBIERA, P. 304. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, F. 85. Țarigradu-i oraș mare, Multă bunătate are. ȘEZ. IV 8. – Pl. și: (II 1) bunătățuri (SADOVEANU, N. F. 23, M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 68).

BUNĂTATE, (I 3, II) bunătăți, s. f. I. 1. Însușirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, milă, blîndețe. 2. Bunăvoință, amabilitate. ◊ Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) ori fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun (să...). 3. Faptă bună, binefacere. 4. Gust bun, plăcut. II. (Concr.) 1. Mîncare sau băutură (foarte) bună. 2. Lucru de calitate (foarte) bună. 3. (La pl.) Averi, bogății. – Lat. bonitas, -itatis.

BUNĂTATE ~ăți f. 1) Caracter bun. 2) Atitudine plină de bunăvoință; amabilitate. * Ai ~atea fii amabil. 3) pl. Faptă bună; binefacere. * Fă-mi ~atea fă-mi serviciul. 4) pl. Obiect de calitate bună. 5) pl. Mâncăruri și băuturi gustoase. [G.-D. bunătății] /<lat. bonitas, ~atis

bunătate f. 1. însușirea celui bun; 2. dispozițiune morală de a face bine; 3. tot ce-i excelent; o bunătate de om, o bunătate de vin; 4. formulă de politeță: bunătatea d-tale; 5. pl. lucruri sau fapte bune: tot felul de bunătăți. [Lat. BONITATEM].

bunătate f., pl. ățĭ (lat. bónĭtas, -átis, it. bontá, pv. bontat, fr. bonté, sp. bondad, pg. bondade). Calitatea de a fi bun. O bunătate de om, un om foarte bun. A face cuĭva o bunătate, a-ĭ face un bine, un serviciŭ. Ia fă bunătate și..., ĭa fă bine, ĭa fă-mi plăcere și... Pl. Bunătățĭ, lucrurĭ bune de mîncat.

bunătate s. f., g.-d. art. bunătății; (binefaceri; mâncăruri; bogății) pl. bunătăți

bunătate s. f., g.-d. art. bunătății; (binefaceri, mâncăruri, bogății) pl. bunătăți

bunătate s. f., g.-d. art. bunătății; (binefaceri, mâncăruri bune, bogății) pl. bunătăți

BUNĂTATE s. 1. v. blândețe. 2. v. amabilitate.

BUNĂTATE s. 1. blîndețe, (livr.) mansuetudine, (rar) blajinătate, (reg.) bunețe. (Era de-o ~ proverbială.) 2. amabilitate, bunăvoință. (Te rog să ai ~ să-mi spui cît e ceasul.)

Bunătate ≠ răutate

bunătate (bunătăți), s. f. – 1. Însușirea de a fi bun. – 2. Blîndețe, dulceață. – 3. Serviciu, favoare. – 4. Calitate bună, valoare. – 5. Bunuri, bogății, averi. – 6. (Pl.) Mîncare sau băutură foarte bună. – Mr. bunătate, megl. bunătati. Lat. bŏnĭtātem (Pușcariu 238; REW 1206; Candrea-Dens., 196; DAR); cf. it. bontá, prov. bontat, fr. bonté, sp. bondad, port. bondade. – Der. îmbunătăți, vb. ( a face ca ceva să devină mai bun).

BUNĂTATE. Subst. Bunătate, omenie, omenire (înv.), cumsecădenie, blîndețe, blajinătate (rar), mansuetudine (livr.), bonomie (livr.). Mărinimie, magnanimitate (livr.), generozitate, galantonie (fam., rar), larghețe, dărnicie; binefacere, filantropie; altruism. Indulgență, îngăduință, îndurare, milă, milostenie, milostivire, miluire, compătimire, compasiune (livr.), toleranță, tolerantism, clemență (livr.), caritate, iertare, iertăciune (înv. și pop.), umanitarism, umanitate. Dragoste, prietenie, iubire, afecțiune. Cordialitate, bunăvoință, proeresis (grecism înv.), voie vegheată (înv.), afabilitate, solicitudine, amabilitate. Om de bine, bonom (livr.); binefăcător, binevoitor, filantrop, altruist. Adj. Bun, binevoitor, uman, omenos, omenesc (înv. și pop.), inimos, de inimă, cu inimă, de omenie, cumsecade, generos, galanton (fam.), galant, larg (fig.), culant, amabil, inimos, omenit (înv.), blînd, mansuet (rar), blajin, bun la suflet (inimă), bun ca pîinea caldă, de miere, de zahăr, bun ca sînul mamei, bun de pus la rană. Mărinimos, magnanim (livr.), generos, darnic, miluitor (înv.), binefăcător, benefic, filantropic; altruist, cu inima largă. Indulgent, înțelegător, îndurător, îngăduitor, milos, milostiv, tolerant, clement (livr.), caritabil, iertător. Cordial, afabil, amical, prietenos, prietenesc. Vb. A fi bun, a fi om de inimă, a fi bun la inimă, a avea inimă bună (largă), a fi plin de omenie, a fi omul (pîinea) lui Dumnezeu. A face un bine (cuiva), a dărui, a dona, a face pomană, a milui (înv.), a da (ceva) cu mîneci largi. A se îndura, a ierta, a cruța, a se milostivi. A iubi, a simpatiza, a privi pe cineva cu ochi buni, a dori (cuiva) binele. Adv. Cu bunătate, cu bunăvoință, cu duhul blîndeții, cu buna, cu omenie, cu generozitate; cu dragă inimă, cu toată inima, din inimă, ca de la om la om, omenește. V. dărnicie, dragoste, iertare, milă, moralitate, omenie, prietenie.